(în colaborare cu Kenneth Sterling)
Înainte de a mă odihni, fac aceste însemnări sumare, necesare raportului pe care urmează să-l prezint.
Descoperirea mea este atât de neobişnuită şi contrară tuturor experienţelor de până acum, încât merită o descriere amănunţită.
Am aterizatt pe aeroportul principal de pe Venus pe data de 18 martie, după timpul terestru, 9-VI după ca-îendarul planetei. Făceam parte din echipa lui Miller; mi-am primit echipamentul şi un ceas adaptat la rotaţia ceva mai rapidă a lui Venus şi mi-am executat obişnuitul antrenament cu masca. După două zile, am fost declarat aplt pentru misiune. Plecând de la sediul din Terra Novaal Companiei Cristalului în zorii zilei de 12-VI, am urmat ruta sudică, trasată pe hartă de An-derson. Era rea, fiindcă junglele acestea sunt mereu pe jumătate, impracticabile după ploaie. Probabil că umezeala dă plantelor căţărătoare consistenţa pielii: uneori trebuie să le tai cu maceta minute în şir, până să-ţi poţi deschide o trecere.
Spre amiază, vremea s-a îmbunătăţit. Vegetaţia a devenit mai suplă şi mai elastică, iar maceta lucra mai cu spor, însă nici chiar aşa nu puteam înainta foarte repede. Măştile de oxigen Carter sunt prea grele şi îl epuizează rapid pe un ins relativ bine clădit. O mască Dubois cu rezervor din burete în loc de tuburi ar fi produs un aer tot atât de bun, cântărind de două ori mai puţin. Detectorul de cristale părea să funcţioneze perfect, indicând cu regularitate o direcţie concordantă cu releveul lui Anderson. E curios să constaţi cum acţionează principiul afinităţii, fără trucul vechilor „nuiele de ghicit” ce se folosesc pe pământ. Trebuia să existe un important filon de cristal la mai puţin de o mie de kilometri, dar presupun că blestemaţii aceia de oameni-şopârlă îl ţin mereu sub pază. Îşi închipuie pesemne că suntem caraghioşi venind să căutăm acest mineral pe Venus, aşa cum şi noi îi găsim stupizi pentru că se bălăcesc în noroi când zăresc vreo bucată din el, păstrând-o-apoi în templul lor, pe un piedestal. Dacă şi-ar putea schimba, măcar, religia! Ei nu folosesc cristalul, decât cel mult ca obiect de rugăciune. Lăsând la o parte teologia, ar putea să ne dea voie să luăm ce dorim şi, chiar dacă ar învăţa să trateze cristalele în aşa fel încât să obţină energie, există aici mai mult decât suficiente pentru planeta lor şi a noastră luate împreună. Cât despre mine, m-am săturat să tot trec pe lângă filoane şi să caut cristale răzleţe prin albiile râurilor din junglă. Uneori, mi-aş dori ca o armată zdravănă de la noi să-i măture pe toţi cerşetorii ăştia plini de solzi. Vreo douăzeci de nave ar aduce trupe îndestulătoare ca să facă treaba. Nu poţi numi creaturile astea oameni, cu toate oraşele şi turnurile lor. Nu ştiu nimic altceva decât să construiască. Întrebuinţează săbii şi săgeţi otrăvite, dar nu cred că pretinsele lor oraşe prezintă mai multă importanţă decât furnicarele sau barajele ridicate de castori. Mă întreb dacă au măcar vreun limbaj adevărat, căci tot ce se povesteşte despre „comunicarea psihologică” prin tentaculele pe care le au pe piept îmi pare mai degrabă o glumă. Lumea se lasă înşelată de faptul că stau în picioare, însă aici nu-i decât o asemănare fizică întâmplătoare cu omul terestru. Mi-ar face o deosebită plăcere să umblu prin jungla planetei Venus fără să 'trebuiască să iau aminte la grupuleţele lor, şi nici să mă feresc de săgeţile lor otrăvite. Poate că erau co-recţi înainte de a fi început noi să le luăm cristalele, dar acum au ajuns o veritabilă plagă. Ne întâmpină cu săgeţi, ne taie conductele de apă. Sunt din ce în ce mai convins că au un simţ special, ca detectorul nostru de cristale. Nimeni nu i-a văzut vreodată legându-se de vreun om care n-avea cristale asupra sa. Pe la ora 1 după-amiază, o săgeată era cât pe ce să-mi dea jos casca şi pentru o clipă am crezut că unul din tuburile de oxigen îmi fusese străpuns. Diavolii aceia vicleni nu făcuseră nici cel mai mic zgomot şi, totuşi, trei dintre ei mă înconjuraseră. I-am lichidat pe toţi, trăgând roată cu pistolul aruncător de flăcări, căci reuşisem să-i localizez în ciuda culorii care-i făcea să se confunde cu jungla. Unul atingea doi metri şi patruzeci în înălţime şi avea un bot ca de tapir. Ceilalţi doi nu măsurau decât doi metri şi zece centimetri. Ceea ce-i face atât de temuţi este numărul, dar un singur regiment de lansatori de flăcări le-ar veni rapid de hac. E totuşi curios că ajunseseră să domine planeta. Intre creaturile vii, nu există niciuna mai presus de okmanii şi skorahii târî-tori, sau decât tukahii zburători de pe celălalt continent, dacă, bineînţeles, grotele platoului dioneean nu ascund cumva vreo populaţie necunoscută.
În jurul orei 2, detectorul a virat spre vest, indicând cristale izolate în dreapta mea. Asta era în conformitate cu teoria lui Anderson şi, prin urmare, mi-am schimbat ruta. Drumul era mai greu, nu doar fiindcă solul se înălţa, ci şi din pricină că viaţa animală devenea mai intensă, iar plantele carnivore mai numeroase. Despicam mai departe ugraţii, călcam în picioare skorahii, iar combinezonul de piele îmi era plin de urmele daro-hilor pe care tocmai îi strivisem. Soarele nu reuşea să usuce nămolul. La fiecare pas, picioarele mi se afundau zece-cincisprezece centimetri şi, când le trăgeam afară, se auzea un zgomot ca de sorbitură. Mi-ar place ca, pentru climatul acesta, cineva să inventeze un combinezon dintr-o altă substanţă decât pielea. Stofa ar putrezi, evident, dar o ţesătură metalică fină, care nu se destramă, ca tubul menit să ferească documentele de descompunere. Aşa ceva ar trebui să se poată face. Pe la 3 şi jumătate am mâncat. Dacă mâncare se poate numi faptul că-ţi vâri nişte tablete hrănitoare sub mască.
Nu mult după aceea, am observat o netă schimbare a peisajului. Florile vii. cu aspect veninos, deveneau sp?ctrale. Toate contururile începură să oscileze ritmic şi apărură puncte de lumină strălucitoare, dansând ia aceeaşi cadenţă. Apoi temperatura păru să fluctueze ca influenţată de un ciocănit ritmic. Întreg universul lăsa impresia că se zbate într-o pulsaţie adâncă şi regulată ce umplea spaţiul. Mi-am pierdut simţul echilibrului şi, cuprins de ameţeli, am început să mă clatin; am închis ochii, mi-am acoperit urechile cu palmele, însă situaţia nu s-a ameliorat. Totuşi, spiritul îmi era încă lucid şi, în câteva minute, am priceput ce se întâmplase. Dădusem peste una din acele bizare plante ale mirajelor, despre care circulau multe poveşti. Anderson mă prevenise, mi le descrisese foarte exact – tija stufoasă, frunzele ascuţite, florile marmorate, emanând gaze generatoare de vise şi capabile să pătrundă prin orice fel de mască. Amintindu-mi ce păţise Kailey cu trei luni în urmă, m-a cuprins panica şi am început să fug prin lumea dementă şi haotică pe care o ţeseau în jurul meu manifestările plantei. Apoi mi-am venit în fire şi am înţeles că nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă îndepărtez de sursa pulsaţiilor, deschizându-mi orbeşte o cale de trecere, fără să mai ţin cont de lucrurile în-vârtejite pe lângă mine, până când aş fi ajuns la adăpost, dincolo de raza de acţiune a plantei.
