Nyarlathotep… haosul târâtor… Eu sunt ultimul… Eu voi spune vidului ascultător…
Nu-mi amintesc limpede când a început, dar s-a întâmplat cu luni în urmă. Tensiunea generală era înspăimântătoare. Unei perioade de frământări politice şi sociale i se mai adăuga o teamă stranie, care plutea în aer, faţă de un pericol fizic hidos. Un pericol ce plana pretutindeni, o asemenea primejdie ce ar putea fi imaginată numai sub apăsarea teribilelor fantasme ale nopţii. Îmi aduc aminte că oamenii se plimbau de colo-colo cu chipuri palide şi îngrijorate, şoptind avertismente şi profeţii pe care nimeni nu îndrăznea să le repete în mod conştient sau să recunoască în adâncul sufletului că le-ar fi auzit. Un sentiment de vină monstruoasă se abătuse asupra ţinutului şi, din adâncul abisurilor dintre stele, suflau curenţi reci care-i făceau pe bărbaţi să se înfioare în locurile întunecate şi singuratice. Se simţea o alterare demonică în succesiunea anotimpurilor – căldura toamnei zăbovea extrem de târziu, şi pe fiecare îl încerca senzaţia că lumea, ba poate chiar întregul Univers, trecuse de sub controlul zeilor sau forţelor cunoscute sub cel al zeilor sau forţelor neştiute.
Şi tocmai atunci, Nyarlathotep apăru din Egipt. Cine era el, nu ştia nimeni, dar era de viţă veche şi arăta ca un faraon. Felahii au îngenuncheat când l-au văzut, deşi nu puteau spune de ce. El zicea că se trezise la viaţă din întunecimea a douăzeci şi şapte de veacuri şi că auzise mesaje din locuri inexistente pe planeta noastră. În ţinuturile civilizaţiei intră Nyarlathotep, oacheş, zvelt şi sinistru, cumpărând mereu instrumente din sticlă şi metal, ca să le combine în unelte şi mai stranii. Vorbea mult despre ştiinţe, despre electricitate şi psihologie, oferind spectacole de o asemenea forţă încât îşi lăsa spectatorii fără grai, deşi îi aduceau o faimă nemăsurată. Oamenii se îndemnau unul pe altul să se ducă să-l vadă pe Nyarlathotep şi se cutremurau. Unde se ducea, Nyarlathotep alunga odihna, căci liniştea orelor târzii din noapte era spartă de urletele celor treziţi din coşmaruri. Niciodată nu mai fuseseră aceste ţipete o asemenea problemă de ordin public. Acum înţelepţii aproape doreau interzicerea somnului în orele târzii din noapte, pentru ca răcnetele cumplite din oraşe să tulbure mai puţin palida lună, licărind plină de milă deasupra apelor verzi ce curgeau pe sub poduri şi deasupra bătrânelor clopotniţe năruite pe fundalul unui cer morbid.
Îmi aduc aminte când Nyarlathotep a poposit în oraşul meu – marele, vechiul, groaznicul oraş al crimelor nenumărate. Prietenul meu mi-a povestit de el, de fascinaţia şi seducţia magnetică ale revelaţiilor sale, iar eu ardeam de nerăbdare să-i explorez şi cele din urmă mistere. Amicul meu m-a avertizat că erau mai groaznice şi mai impresionante decât cele mai frenetice fantezii ale mele, că ceea ce era aruncat pe un ecran într-o cameră întunecată prevestea lucruri pe care nimeni, în afară de Nyarlathotep, nu îndrăznea să le prorocească şi că în scânteile pe care le scuipa se lua de la oameni ceea ce nu se mai luase niciodată, dar care, totuşi, se arăta numai ochilor. Am mai auzit pretutindeni că cei care-l întâlniseră pe Nyarlathotep vedeau privelişti pe care alţii nu le zăreau.
Era o toamnă călduroasă când m-am dus în noapte prin mulţimile fremătânde să-l văd pe Nyarlathotep. În bezna înăbuşitoare, am urcat interminabilele scări până-n camera îmbâcsită. Proiectate pe un ecran, am zărit forme cu glugi printre ruine şi chipuri galbene diabolice din spatele monumentelor prăbuşite. Şi am văzut lumea luându-se la trântă cu întunericul, cu valurile de distrugere din spaţiul primordial, învârtejindu-se, zbătându-se, luptându-se în jurul unui soare care se micşora şi se răcea. Apoi scânteile începură să joace în mod uimitor în jurul capetelor spectatorilor, iar părul li se făcu măciucă, în vreme ce umbre mai groteşti decât pot eu descrie se iviră şi se aşezară pe capete. Când eu, care aveam o fire mai rece şi mai ştiinţifică decât restul, am mormăit un protest tremurat despre „impostură” şi „electricitate statică”, Nyarlathotep ne-a scos pe toţi afară, izgonindu-ne pe scările ameţitoare, până-n străzile umede, fierbinţi şi pustii, cufundate în miez de noapte. Am ţipat cât am putut de tare că nu mi-era frică, şi că niciodată nu mi-ar putea fi frică; iar ceilalţi au ţipat cu mine, pentru a-şi găsi alinarea. Ne-am jurat unii altora că oraşul era exact la fel şi încă plin de viaţă. Iar când luminile electrice începură să se stingă, am înjurat compania de mai multe ori şi am râs de mutrele bizare pe care le făceam.
Cred că am simţit cu toţii ceva coborând din luna verzuie, căci în clipa în care am început să depindem de lumina ei, ne-am aliniat pe nesimţite şi fără intenţie în formaţii ciudate şi păream să ne cunoaştem destinaţiile, deşi nu îndrăzneam să ne gândim la ele. La un moment dat ne-am uitat la caldarâm şi am descoperit dalele dislocate de iarbă, cu câte o rară şină de metal ruginit în locul pe unde trecuseră tramvaiele. Şi, din nou, am văzut un vagon de tramvai, singuratic, fără geamuri, dărăpănat şi aproape într-o rână. Când ne-am întors privirile spre orizont, n-am mai putut găsi cel de-al treilea turn de lângă râu şi am observat că silueta celui de-al doilea avea vârful sfărâmat. Apoi ne-am separat în coloane înguste, fiecare dintre ele părând să fie atrasă într-o direcţie diferită. Una dispăru pe o alee îngustă la stânga, lăsând în urma ei doar ecoul unui vaiet răscolitor. Alta coborî în şir indian printr-o intrare de metrou năpădită de buruieni, scoţând hohote demente de râs. Coloana mea era ademenită către câmpul deschis şi curând simţirăm o răcoare ce nu era a toamnei calde, căci pe măsură ce ne îndreptam alene spre mlaştina întunecată, zărirăm în jurul nostru licărul demonic al zăpezilor diavoleşti sub clar de lună. Zăpezi inexplicabile, intacte, adunate într-o singură direcţie, unde se întindea un golf cu atât mai întunecat cu cât digurile sale sclipeau mai tare sub razele lunii. Coloana părea într-adevăr foarte subţire pe măsură ce se târa ca-n vis înspre acel golf. Eu am preferat să rămân în spate, căci despicătura neagră în neaua luminată de razele verzui era înspăimântătoare şi am avut impresia că aud reverberaţiile unei tânguieli neliniştitoare, în vreme ce tovarăşii mei de drum se făceau nevăzuţi. Dar puterea mea de a zăbovi era precară. Parcă îndemnat de cei care plecaseră mai înainte, am plutit pe jumătate printre titanicii nămeţi, dârdâind cu frica în suflet, înspre vortexul nevăzut al inimaginabilului.
Ţipând conştient, delirând mut – cum a fost de fapt, numai zeii de odinioară pot spune. O umbră morbidă, sensibilă, frământându-şi mâinile care nu mai sunt mâini şi rotindu-se orbeşte pe lângă îngrozitoarele miezuri de noapte ale creaţiei în putrefacţie, cadavre de lumi moarte cu răni care odinioară au fost oraşe, vânturi funerare ce mătură stelele palide şi le fac să licărească în adâncuri. Dincolo de lumi, stafii vagi ale unor lucruri monstruoase; coloane pe jumătate vizibile de temple nesfinţite ce zac pe stânci fără nume dincolo de spaţiu şi se înalţă în goluri ameţitoare deasupra sferelor de lumină şi întuneric. Şi prin acest cimitir respingător al Universului, bătaia înăbuşită, înnebunitoare a tobelor se alătură slabei, monotonei tânguiri a blasfematoarelor flaute din văgăuni inimaginabile, lipsite de lumină, de dincolo de Timp; se alătură detestabilelor bătăi şi sunete de flaut în care dansează încet, greoi şi absurd giganticii, tenebroşii zei supremi – garguiele oarbe, fără voce şi fără raţiune, al căror suflet este Nyarlathotep.
SFÂRŞIT
