Se povesteşte că în Ulthar, pe celălalt mal al râului Skai, nimănui nu-i este îngăduit să ucidă o pisică. Sunt tot mai convins de asta, uitându-mă la cea care stă întinsă şi toarce aici, lângă foc. Pisica e un animal misterios. Ea ghiceşte şi vede lucruri pe care fiinţele umane nu le percep. Nu-i oare sufletul străvechiului Egipt şi subiectul istorisirilor uitate din Meroe şi Ophir? În plus, e rudă cu Stăpânul Junglei, iar în această calitate moşteneşte secretele sumbrei şi neliniştitoarei Africi. Sfinxul e vărul ei. Vorbeşte aceeaşi limbă, dar e mai veche decât el şi îşi aminteşte ceea ce Sfinxul a uitat.
În Ulthar, cu mult înainte de a se fi interzis uciderea pisicilor, trăiau un ţăran bătrân şi nevasta lui, cărora le plăcea să prindă şi să omoare pisicile vecinilor. De ce făceau ei un asemenea masacru? N-am habar. Mulţi oameni nu suferă pisicile şi nu le pot vedea alunecând pe furiş, prin curţi şi prin grădini după lăsarea amurgului. Poate că şi cei doi erau dintre aceştia, cert e că omorau toate pisicile care se apropiau de casa lor. După ţipetele auzite noaptea, mulţi săteni credeau că ei trebuie să fi avut un mod foarte aparte de a se descotorosi de animale. Evitau, însă, cu grijă să discute cu bătrânul şi cu femeia lui. Trebuie să spun că expresia feţelor lor ridate era înspăimântătoare. Într-adevăr, dacă proprietarii pisicilor îi detestau pe aceşti stranii locatari ai unei căsuţe modeste, ascunsă sub nişte stejari centenari în fundul unei curţi părăginite, teama le era încă şi mai mare. Şi în loc să-i trateze ca pe nişte ucigaşi, se mulţumeau să-şi împiedice animalele favorite să se apropie de casa blestemată. Când, ca urmare a vreunei imprudenţe, dispărea o pisică iar la căderea nopţii se auzeau zgomote ciudate, stăpânului ei nu-i ma rămânea nimic de făcut decât să se jeluiască, ori să se resemneze, mulţumind destinului că dispărutul nu era vreunul din copiii lui. Căci oamenii din Ulthar erau simpli. Ei nu ştiau de unde proveneau pisicile. Într-o, zi, o caravană cu străini veniţi din miazăzi pătrunse pe uliţele strâmte şi pavate din Ulthar. Călătorii aceştia aveau pielea închisă la culoare şi nu semănau cu cei ce străbăteau, de două ori pe an, satul. Pentru câţiva bănuţi, îţi ghiceau, norocul în piaţă şi cumpărau din câtştig coliere de sticlă. Nimeni n-ar fi ştiut să spună care le era ţara de baştină. Se purtau însă curios, iar rugile lor neobişnuite provocau uimire. Pe laturile căruţelor pictaseră siluete stranii ale căror corpuri omeneşti purtau capete de pisici, de şoimi, de berbeci şi de lei. Conducătorul caravanei avea pe cap o căciulă decorată cu două coarne şi un cerc ciudat.
În caravana aceea ieşită din comun se afla un băieţel orfan de tată şi de mamă, care îşi revărsase toată iubirea asupra unui frumos pisoi negru. Ciuma nu-i ocolise pe ai săi, lăsându-i totuşi acea mică făptură spre a-i uşura durerea. Când eşti foarte tânăr, poţi găsi alinare în ţopăielile vesele ale unei pisicuţe negre. Băiatul, pe care necredincioşii îl numeau Menes, era mai mult cu zâmbetul pe buze decât cu lacrimi în ochi când se juca, pe treptele unei rulote pictate straniu, cu micul său animal. În cea de-a treia dimineaţă a şederii călătorilor în Ulthar, Menes nu-şi mai găsi pisoiul negru. Văzându-l cum hohotea în piaţă, nişte săteni îi povestiră de bătrân şi de nevastă-sa, de zgomotele ce se auzeau noaptea pe lângă casa lor. La auzul acestor cuvinte, copilul se opri din plâns şi rămase pe gânduri. Apoi spuse o rugăciune. Îşi întinse braţele spre soare şi recită nişte litanii într-o limbă pe care nici un locuitor din Ulthar n-o putea înţelege. În clipa aceea, norii luară o formă curioasă. Pe cer se formară contururi vagi şi neclare de plante exotice, de creaturi hibride încununate cu cercuri şi coarne. Naturii îi plac câteodată asemenea figuri vânzolite, care fac impresie asupra celor cu imaginaţie. În aceeaşi noapte, călătorii plecară din Ulthar şi nu mai fură văzuţi niciodată.
Dimineaţa următoare, sătenii descoperiră cu tulburare că pisicile dispăruseră. Familiarele animale păreau să fi fugit din fiecare cămin. Mici, mari, grase, negre, cenuşii, galbene, vărgate, în tot satul nu mai era nici o pisică. Bătrânul Kranon, primarul, o ţinea morţiş că oamenii cu pielea închisă la culoare luaseră toate animalele acelea pentru a răzbuna moartea pisoiului lui Menes; el blestemă şi caravana, şi pe băiat. Dar Nith, notarul cel plăpând, declară că era vorba neîndoielnic de o nouă ispravă de-a bătrânului şi a nevestei sale, căci duşmănia lor faţă de pisici creştea cu fiecare zi. Totuşi, nimeni nu îndrăzni să-i învinuiască făţiş pe oamenii aceia siniştri. Atal, fiul hangiului, jură că văzuse toate pisicile din Ulthar adunate în amurg în curtea pustie a cocioabei lor. Puteai să dai însă crezare poveştilor unui băiat necopt? El spunea că pisicile le urmau solemn pe două dintre ele, ca şi cum ar fi îndeplinit un rit necunoscut. Dar sătenii, temându-se că bătrânul şi baba lui le făcuseră pisicilor farmece ca să moară, preferară să nu se ducă în locul acela lugubru. Îi aşteptară pe cei doi să iasă în sat, ca să-i copleşească de reproşuri. Satul Ulthar adormi mânios. În zori, însă, pare să se fi produs un miracol, fiindcă locuitorii, deşteptându-se, regăsiră pisicile din localitate. Mici, mari, grase, negre, cenuşii, galbene, vărgate toate pisicile reveniseră acasă. Păreau sătule şi curate şi torceau de plăcere. Localnicii discutară întâmplarea, mirându-se din ce în ce mai mult de acea aventură stranie. Bătrânul Kranon repetă că acolo era mâna oamenilor cu pielea închisă la culoare, deoarece toată lumea ştia prea bine că pisicile nu se întorceau niciodată vii de la casa celor doi consăteni siniştri. Cu toţii căzură de acord că, întrucât pisicile nu se atingeau nici de bucăţelele de carne şi nici de farfuriile cu lapte, era ceva necurat la mijloc. Timp de două zile întregi, pisicile din Ulthar refuzară să se uite la hrană şi doar se încălziră la soare, ori pe lângă vetre. Trecu o săptămână până când sătenii să observe că nu mui apărea nici o lumină la fereastra căsuţei de sub copaci. Apoi, Nith cel plăpând declară că nimeni nu-i mai văzuse pe bătrân şi pe nevastă-sa din noaptea când dispăruseră pisicile. După încă o săptămână, primarul îşi învinse teama şi se duse să vadă ce se petrece în locuinţa aceea tăcută. Avu grijă să meargă însoţit de doi martori: Shang, fierarul, şi Thul, cioplitorul în piatră. Când forţară uşa, nu găsiră decât două schelete perfect curăţate şi un mare număr de gândaci ciudaţi care forfoteau prin încăpere. Descoperirea asta prilejui numeroase discuţii. Zoth, judecătorul, se contrazise îndelung cu Nith, notarul cel firav. Kranon, Shang şi Thul erau hărţuiţi cu întrebări. Până şi Atal, fiul hangiului, fu interogat în mai multe rânduri şi primi drept răsplată bomboane. Se vorbea despre bătrânul sătean şi nevastă-sa, despre micul Menes şi pisoiul său negru, despre litaniile lui Menes şi cerul vânzolit, despre ce făcuseră pisicile în noaptea când plecase caravana şi despre ceea ce se găsise mai târziu în cocioaba de sub arborii întunecoşi ai acelei curţi respingătoare. Şi, ca să încheiem, localnicii stabiliră legea aceea minunată, despre care vorbesc negustorii în Hotheg, iar călătorii în Nir. Şi anume, că la Ulthar nimănui nu-i este îngăduit să ucidă o pisică.
SFÂRŞIT
