Scriu aceste rânduri într-o stare cu totul aparte, ştiind bine că, în noaptea asta chiar, nu voi mai fi printre cei vii.
M-am trezit fără o para, la capătul supliciului meu de drogat ce nu-şi mai suportă viaţa fără doza obişnuită, şi n-o să-mi pot îndura multă vreme chinul.
Mă voi arunca de la etaj, în strada asta mizerabilă. Şi totuşi, să nu se creadă că morfina, al cărei sclav am ajuns, ar fi făcut din mirie o făptură slabă ori degenerata.
Când veţi citi cele câteva pagini mâzgălite în grabă, n-o să vă pară surprinzător – deşi nu le-aţi putea înţelege pe deplin niciodată – că mă aflu în faţa acestei unice alternative: uitarea sau moartea.
S-a întâmplat într-una din zonele cele mai pustii ale întinsului Ocean Pacific. Eram împuternicitul armatorului pe un pachebot nimerit sub asalturile unui distrugător german. Marele Război abia începuse şi forţele navale nu atinseseră încă ultimul stadiu de degradare. Prin urmare, vasul nostru constituia o pradă de lux, iar echipajul a fost tratat cu tot respectul cuvenit. Temnicerii ne-au acordat atâta libertate încât, la nici cinci zile după ce fuseserăm capturaţi, am găsit prilejul de a fugi singur într-o bărcuţă, cu o rezervă de apă şi provizii suficiente pentru a supravieţui timp îndelungat. Ajuns destul de departe de nava inamică încât să mă pot simţi absolut liber, mi-am dat seama că n-aveam nici cea mai mică idee despre locul unde mă găseam. N-am fost niciodată un marinar bun. Cu toate acestea, am putut deduce din poziţia soarelui, iar mai târziu din cea a stelelor, că eram pe undeva, pe la sud de Ecuator. Dar regiunea îmi era complet străină şi nu mi se arăta înainte nici o coastă, nici o insulă care să-mi dea cel mai mic indiciu. Vremea era frumoasă şi, zile întregi, am rătăcit fără ţintă pe sub un soare de plumb, aşteptând să văd vreo navă la orizont, ori să întâlnesc marginile vreunui pământ locuibil. Degeaba: nici un ţărm ospitalier, nici un vapor nu se arăta. În singurătate, am început să mă simt disperat sub infinitul acelei imensităţi de azur.
Schimbarea s-a petrecut pe când dormeam. Cum anume? Nu pot să ştiu. Chiar tulbure, agitat de tot felul de vise, somnul îmi fusese foarte greu.
Când m-am deşteptat, în sfârşit, am constatat că trupul meu, ca printr-un straniu fenomen de absorbţie, fusese pe jumătate supt de un fel de nămol cum e cerneala, care se întindea în jur ondulând monoton cât cu-prindeai cu ochii, şi unde eşuase, nu departe de mine, şi barca mea.
La vederea unei scene atât de fantastice, atât de surprinzătoare, aş fi putut rămâne din prima clipă zăpăcit de uimire. De fapt, m-a cuprins o imensă panică. Fiindcă în aer şi pe pământul acoperit de putreziciune era un nu-ştiu-ce sinistru, care mă îngheţa de groază. Cadavre de peşti, o grămada de obiecte indescriptibile, ivite ca nişte denivelări din suprafaţa acelei întinderi de mâzgă, dădeau locului un aspect absolut pestilenţial.
Niciodată n-aş putea descrie, aşa cum am trăit-o, hidoşenia fără nume ce stăpânea în tăcerea deplină a unei imensităţi pustii. N-aveai ce auzi, ce vedea, era doar o vastă întindere de mâl.
Teama trezită în mine de acel peisaj uniform şi mut mă apăsa într-atâta încât mi s-a făcut rău.
Soarele strălucea din înălţimile unui cerc fără nori care mi-a părut aproape negru, ca şi cum ar fi reflectat şi el smârcul de culoarea cernelii aflat sub mine. Pe când mă târam spre barcă, mi-am dat seama că situaţia mea nu avea decât o singură explicaţie: datorită vreunei erupţii vulcanice, o parte a vastelor funduri oceanice trebuie să se fi ridicat, aducând astfel la suprafaţă regiuni ce, de milioane de ani, rămăseseră ascunse sub insondabile mase de apă. Acest pământ nou era atât de imens încât, chiar încordându-mi auzul, nu percepeam zgomotul vreunui talaz. Mai mult, nici o pasăre de mare nu venea să se aşeze pe locurile acelea fără viaţă.
Timp de mai multe ore, am rămas pe gânduri în barca mea, care, aplecată într-o rână, mă apăra întrucâtva de soare. Pe măsură ce avansa ziua, scădea umezeala din sol. Acesta părea să se zvânte şi să se întărească; mi-am zis că, nu peste mult, aveam să mă pot aventura de-a lungul lui. În noaptea următoare am dormit cât de cât.
A doua zi, mi-am pregătit o legătură cu hrană şi apă, intenţionând să străbat pământurile acelea în căutarea mării dispărute, şi cu speranţa unei eliberări.
În cea de-a treia dimineaţă, am constatat că solul era destul de uscat încât să pot umbla pe el fără dificultate. Mirosul cadavrelor de peşti devenise înfiorător. Eram însă atât de preocupat de propria mea salvare că nu mă deranjă peste măsură. Adunându-mi tot curajul, am pornit spre o destinaţie necunoscută.
Pe tot parcursul zilei, am mers mereu spre vest, în direcţia unei înălţimi ce se profila pe orizontul acelui deşert. Noaptea mi-am petrecut-o dormind chiar pe jos, iar în zori mi-am continuat drumul spre ţinta aleasă, cu toate că ea nu mi s-a părut cu mult mai aporape decât în prima zi.
În cea de-a patra seară am ajuns la poalele colinei, care era cu mult mai înaltă decât o crezusem din depărtare. Prea obosit pentru o ascensiune, m-am hotărât să mă culc pe panta ei.
Nu ştiu de ce-am avut nişte vise atât de delirante în noaptea aceea. Dar, mai înainte chiar ca luna lividă şi gheboasă să se fi înălţat deasupra câmpiei dinspre răsărit, m-am deşteptat plin de o sudoare îngheţată şi decis să nu mai închid ochii. Viziunile de felul celei pe care tocmai o avusesem erau prea oribile pentru a le putea suporta încă o dată. Sub sclipirile roşiatice ale lunii, am înţeles cât de imprudent fusese din partea mea să întreprind călătoria în plină zi. M-ar fi costat mai puţină energie dacă făceam expediţia când soarele, orbitor şi fierbinte, lipsea de pe orizont. Totuşi, mă simţeam acum în putere să urc acolo unde, în amurg, mi se păruse cu neputinţă să ajung. Mi-am adunat bagajul şi am apucat-o spre creastă.
Am mai spus că monotonia câmpiei era pentru mine sursa unei orori difuze. Dar cred că oroarea a devenit şi mai puternică atunci când, ajuns pe culme, am întrezărit în josul celuilalt versant nişte chei atât de adânci că luna – care nu ajunsese încă la apogeu – nu putea lumina toate cutele lor sumbre. M-am simţit în vârful lumii. Aplecat peste haosul de nepătruns al unei nopţi eterne, mi-am amintit de Paradisul pierdut. O sluţenie diavolească urca din strania împărăţie a tenebrelor.
