Efficiunt Daemones, ut quae non sunt, sic tamen quasi sunt, conspicienda hominibus exhibeant.
Lactanţiu1
Mă aflam departe de casă, prins în mrejele mării de la răsărit. În amurg o auzeam izbindu-se de stânci, dându-mi de ştire că se afla chiar peste dealul unde sălciile bătute de vânt se veştejeau pe fundalul unui cer înseninat, pe care se aprindeau primele stele ale serii. Şi pentru că moşii mei mă chemaseră în vechiul oraş de dincolo, mergeam înainte prin neaua subţire, care abia se aşternuse, de-a lungul drumului solitar ce urca în pantă până în locul unde Aldebaran2 licărea printre arbori, spre străvechea cetate pe care n-o mai zărisem niciodată, dar la care adesea visasem.
Era vremea Yuletidei, pe care lumea o numeşte Crăciun, deşi n-a uitat că este mai veche decât Betlehemul sau Babilonul, decât Memphisul şi întreaga omenire. Era vremea Yuletidei, iar eu ajunsesem în sfârşit la străvechea cetate maritimă unde străbunii mei găzduiseră şi păstraseră tradiţia sărbătorii în timpurile de demult, când ea era interzisă; însă, totodată, le porunciseră urmaşilor să o ţină o dată la fiecare secol, aşa încât amintirea secretelor primordiale să nu se piardă în uitare. Neamul meu era vechi, mai vechi chiar decât epoca la care acest ţinut a fost populat cu trei sute de ani mai înainte. Şi erau oameni stranii, căci veniseră prin părţile acestea ca un popor întunecat şi plin de taine, din meridionalele grădini soporifice de orhidee, vorbind într-un alt grai decât cel pe care aveau să-l deprindă mai târziu de la pescarii cu ochi albaştri. Iar acum se răspândiseră şi împărtăşeau doar ritualurile de mistere cărora nici o fiinţă nu le putea pătrunde înţelesul. Eram singurul care se întorcea în acea seară spre vechiul târg de pescari, aşa cum cerea legenda, căci numai cei săraci şi singuri îşi mai aduc aminte.
Apoi, dincolo de creasta dealului, am văzut Kingsportul aşternându-se îngheţat în lumina asfinţitului, înzăpezitul Kingsport cu bătrânele lui giruete, cu clopotniţele, cu acoperişurile în două ape şi coşurile lor fumegânde, cu cheiurile şi podeţele lui, sălciile şi cimitirele sale, cu nesfârşitele labirinturi de uliţe povârnite, înguste şi întortocheate, cu ameţitoarea colină centrală, încununată de biserică, de care timpul nu îndrăznise să se atingă, nelimitatele hăţişuri de case în stil colonial, îngrămădite ori împrăştiate peste tot, precum cuburile zvârlite în toate părţile de un copil dezordonat. Timpul plana pe aripile-i sure deasupra frontoanelor şi mansardelor albite de neaua iernii. Ferestrele în evantai şi cele cu ochiuri de geam se luminau una câte una în frigul înserării, alăturându-se lui Orion şi stelelor arhaice. Valurile mării se spărgeau de cheiurile putrede, imemoriala mare, plină de secrete, care-i adusese pe străbuni în timpurile de demult.
La marginea drumului se înălţa o culme încă şi mai înaltă, sumbră şi bătută de vânturi, unde am zărit un loc de îngropăciune ale cărui pietre negre de mormânt se iveau hâde din zăpadă, ca unghiile în putrefacţie ale unui gigantic cadavru. Calea nebătută era pustie. Uneori credeam că aud în depărtare un scrâşnet înfricoşător, precum braţul unei spânzurători în bătaia vântului. Patru rude îmi fuseseră spânzurate pentru vrăjitorie în 1692, dar nu ştiam exact unde. Pe măsură ce cărarea cobora şerpuind pe panta dinspre mare, am căutat să prind cu urechea hărmălaia veselă a unui sat în faptul serii, dar n-am auzit-o. Apoi m-am gândit la anotimp şi mi-am zis că acest străvechi neam de puritani trebuie să fi avut obiceiuri de Crăciun aparte şi pline de şoaptele rugilor înălţate în faţa vetrelor. După aceea n-am mai căutat să aud larma veseliei şi nici să dau cu ochii de târgoveţi la marginea drumului, ci am ţinut pasul, trecând pe lângă tăcutele gospodării luminate slab, cu ziduri fantomatice de piatră, îndreptându-mă spre locurile în care firmele vechilor prăvălii şi ale tavernelor marinăreşti scârţâiau în briza sărată, iar groteştile ciocane de la intrările încadrate de pilaştri luceau de-a lungul pustiilor ulicioare nepietruite, în lumina minusculelor ferestruici cu draperiile trase.
Văzusem hărţi ale aşezării şi ştiam unde să găsesc locuinţa celor din neamul meu. Se spunea că sosirea mea trebuie să fi fost cunoscută şi urma să fiu întâmpinat bine, căci legenda satului are viaţă lungă. Aşadar, am iuţit pasul prin Back Street spre Circle Court şi, traversând zăpada proaspătă, am păşit pe singurul caldarâm din dale întregi de piatră al oraşului, spre locul în care Green Lane se termină în spatele primăriei. Vechile hărţi încă mai sunt valabile, iar eu n-am avut necazuri, deşi cei din Arkham pesemne că m-au minţit când mi-au zis că tramvaiele trec pe aici, de vreme ce n-am zărit nici un cablu deasupra capului. În orice caz, şinele le-ar fi fost ascunse sub zăpadă. Am preferat să merg pe jos, căci târgul albit de nea mi se părea foarte frumos de pe colină, iar acum eram nerăbdător să bat la uşa alor mei, a şaptea casă pe stânga în Green Lane, cu un vechi acoperiş ascuţit şi cu un al doilea cat ieşit în afară, clădită toată înainte de 1650.
Apropiindu-mă de casă, am văzut lumină înăuntru şi am observat, prin ochiurile de geam în formă de romburi, că trebuie să fi fost păstrată în starea ei de demult. Partea de sus era suspendată deasupra uliţei înguste şi năpădite de iarbă, aproape atingând caturile superioare ale casei de vizavi, aşa încât mai că mă găseam într-un soi de tunel. Pe scundul prag de piatră nu se vedea nici urmă de zăpadă. Nu exista trotuar, însă multe clădiri aveau intrări înălţate, la care se ajungea pe şiruri duble de trepte cu balustradă de fier. Era o privelişte bizară şi, pentru că nu mai fusesem nicicând în Noua Anglie, nu mai văzusem una asemenea ei. Deşi îmi plăcea, m-aş fi simţit mai încântat dacă aş fi zărit urme de paşi în zăpadă şi oameni pe străzi, măcar câteva ferestre fără draperii trase.
