Despre întâmplările petrecute în zilele de 18 şi 19 octombrie 1894 la mina Norton aş prefera să nu vorbesc.
Totuşi, astăzi, în aceşti ultimi ani ai vieţii mele, simt că, din datorie faţă de Ştiinţă, trebuie să las să-mi renască în memorie amintirile acelea pline de o groază ce nu se poate povesti.
Înainte de moarte, o să spun tot ce ştiu despre „tranziţia” – dacă se poate numi aşa – lui Juan Romero. Nu-i nevoie ca numele meu sau neamul din care mă trag să ajungă cunoscute posterităţii. Cred că-i chiar de dorit să nu le pronunţ. Căci un om care „emigrează; – în Statele Unite sau în colonii – îşi lasă intenţionat trecutul în urmă. Cel care eram cândva n-are de altfel, nici o legătură cu această istorie, exceptând poate faptul că, pe vremea serviciului meu în armata Indiilor, îmi plăcea compania învăţaţilor indigeni cu barbă aibă mai mult decât aceea a camarazilor mei de arme. Misterele Orientului stârneau în mine o adevărată pasiune. Dar necazurile existenţei m-au dus departe de pământul acela. Mi-am refăcut viaţa pe marile întinderi din Far West-ul american, împrumutând încă de la venire un nume de familie obişnuit aici, fără vreo semnificaţie particulară.
În vara şi toamna lui 1894, locuiam în regiunea posomoriţilor Cactus Mountains. Lucram acolo, ca simplu muncitor, în faimoasa mină Norton, a cărei descoperire cu câţiva ani înainte transformase cu totul acea regiune deşertică într-un clocotitor cazan de existenţe mizere.
Un zăcământ de aur, ascuns adânc sub un lac de munte, îl îmbogăţise până dincolo de orice speranţă pe bătrânul.prospector care îl descoperise. În prezent, era exploatat intensiv, deoarece societatea ce răscumpărase mina săpa galerii de jur-împrejur. Randamentul era atât de ridicat, că minerii angajaţi în acest scop alcătuiau o veritabilă armată, numeroasă şi amestecată, scobind zi şi noapte prin subteranele stâncilor. Şeful lucrătorilor, un oarecare Arthur, vorbea adesea despre geologia aparte a locului. Prevedea o extindere a galeriilor şi lua în cântar viitorul unor uriaşe societăţi miniere. După el, calitatea auriferă a terenului era rezultatul ostenelilor apei. Conta, de altfel, pe faptul că în scurt timp avea să se deschidă o mină nouă.”
Juan Romero a apărut printre noi la puţină vreme după ce sosisem eu însumi. Făcea parte din numeroasele cete de mexicani ce traversau frontiera. Avea o faţă care atrăgea atenţia. Chiar dacă trăsăturile erau de indian, avea o puritate extraordinară, iar pielea îi era surprinzător de deschisă la culoare. În plus, nu semăna cu indienii locului. Peon tăcut care se trezea în zori pentru a fixa extatic soarele, nu evoca prin nimic imaginea conchistadorului castilian şi nici pe cea a pionierului american. Nu, el era aztecul aristocratic al timpurilor vechi, care-şi întindea mâinile spre astrul zilei, împli-nind un rit milenar, cu semnificaţia necunoscută nici măcar de el însuşi.
La drept vorbind, doar chipul lui exprima o oarecare notă aristocratică. Murdar, incult, Romero se simţea bine între compatrioţii săi cu pielea negricioasă. Provenea, am aflat mai târziu, din clasa cea mai umilă pe scara socială din ţara sa. În copilărie fusese găsit într-o cabană de munte, singur supravieţuitor al unei epidemii ce nimicise populaţia regiunii. Aproape de coliba aceea, alături de o ciudată crăpătură în stâncă, zăceau două schelete curăţate de Vulturi. Probabil tot ce mai rămăsese din părinţii lui. Nimeni nu le ştia numele. Prin urmare, au fost repede uitaţi. Coliba, de altfel, s-a prăbuşit curând, iar o avalanşă s-a abătut peste crevasă.
Crescut de un hoţ de vite mexican, care-i dăduse numele său, Juan se deosebea prea puţin de compatrioţii lui.
Romero îmi arăta o oarecare simpatie, datorită, fără nici o îndoială, inelului hindus pe care-l purtam în orele noastre de odihnă. Cum ajunsese în posesia mea? N-aş fi putut să spun. Era, în tot cazul, ultimul lucru ce mă ţinea legat de un capitol de-acum închis al vieţii mele. Pentru mine, bijuteria aceea n-avea preţ. Ciudatul mexican îi arăta un interes imens, fără nici o legătură cu cupiditatea. Vechile hieroglife păreau să mişte, în străfundul spiritului său necioplit, unele vagi amintiri dintr-un trecut îndepărtat. Era totuşi cu neputinţă să mai fi văzut ceva asemănător înainte.
La câteva săptămâni de la apariţia lui, Juan Romero îmi devenise într-o oarecare măsură servitor, în ciuda situaţiei noastre profesionale asemănătoare. Discuţiile ne erau limitate, căci cunoştea doar câteva. cuvinte englezeşti; cât despre mine, am avut prilejul să constat că spaniola învăţată la Oxford n-avea nimic comun cu dialectul din Noua Spanie.
Întâmplarea pe care o s-o povestesc n-a fost precedată de nici un semn prevestitor.
Cu tot interesul nutrit de mine pentru Romero, nu mă aşteptam deloc la explozia ce s-a produs.
Studiile geolqgice impuseseră hotărârea de a extinde mina în adâncime. Dar şeful lucărilor se aştepta să găsească la fund o rocă extrem de solidă, încât a dat ordin să se plaseze, acolo o mare încărcătură de dinamită. Romero şi cu mine n-am avut nici un rol în această operaţie. Faptul explică de ce noi n-am aflat despre ceea ce se întâmplase decât din relatările altora. Încărcătura, de bună seamă mai puternică decât credeam noi, păru să zguduie întreg muntele. Pe pante, ferestrele barăcilor noastre zburară în ţăndări sub presiunea şocului, pe când în galerii minerii fură trântiţi la pământ de suflul exploziei. Lacul Jewel s-a stârnit ca sub efectul unei furtuni.
Curând s-a văzut că un nou abis se căsca, nesfârşit, chiar pe locul dellagraţiei. Un hău nemăsurat, de proporţii atât de monstruoase eă nici o lampă nu reuşea să-l lumineze mulţumitor. Uluiţi, săpătorii se sfătuiră cu şeful lucrărilor, care dădu dispoziţie să se transporte lângă prăpastie colaci de funie şi să fie desfăşurată funia până avea să se atingă fundul.
Ceva mai târziu, muncitorii se prezentară la şeful nostru pentru a-i aduce la cunoştinţă eşecul încercării. Chiar dacă respectuos, îi comunicară refuzul lor de a se întoarce acolo, altfel zis de a mai lucra în mină cită vreme prăpastia n-avea să fie rambleiată. În mod neîndoielnic, ceea ce se întâmplase depăşea competenţa oricăruia dintre noi, deoarece se vădise că prăpastia n-avea fund. Maistrul de lucrări nu le reproşa nimic. Reflectă îndelung, în ziua aceea, înainte de a-şi stabili planul pentru a doua zi. Echipa de noapte n-a lucrat. Pe la orele două dimineaţa, xin coiot singuratic a slobozit un urlet lugubru pe panta muntelui. De pe şantier, un câine i-a răspuns. O furtună se pregătea să izbucnească peste lanţul muntos şi nori cu contururi bizare se înghesuiau pe un cer răvăşit. Luna gheboasă se străduia în van să sclipească printre păturile norilor.
M-a trezit glasul lui Romero, care stătea întins pe patul de deasupra mea. O voce întărâtată, încordată, îngrijorată:
— Madre de dios, a strigat el. El sonido! Ese sonido! Oiga Usted! Lo oye Usted? Zgomotul ăsta?
Mi-am încordat auzul, întrebându-mă la ce zgomot se referea: coiotul, dinele, furtuna? Aceasta din urmă devenea tot mai violentă pe măsură ce se întăreau rafalele vântului. Se puteau vedea fulgerele prin fereastră.
L-am întrebat pe mexican, ca să ştiu ce-l îngrozea într-atâta.
— El perro? El vento? El coyote?
Romero nu mi-a răspuns. Dar începu să murmure terorizat:
— El ritmo, Senor, el ritmo de la tierra! Bătaia asta din măruntaiele pământului!
Atunci am auzit şi eu zgomotul. Da, l-am auzit şi am început imediat să tremur, fără să ştiu de ce.
Departe, foarte departe sub mine, exista cu adevărat un ritm, tare slab, şi pe care, totuşi, noi îl percepeam în ciuda lătratului câinelui, în ciuda coiotului şi a furtunii. Era de nedescris. Poate că semăna puţin cu huruitul unor motoare de vapor mare – însă nu era atât de mecanic.
Ascultându-l, mi s-a părut că avea ceva viu, ceva conştient. Ceea ce m-a impresionat mai mult era faptul că se îndepărta.
Deodată, Romero a sărit din patul lui şi s-a postat dinaintea mea, cu ochii ţintă pe inelul care, la fiece fulger, arunca lumini stranii. Apoi privirea i s-a întors, susţinând-o pe a mea. M-am ridicat şi eu şi am rămas amândoi nemişcaţi un lung moment, cu simţurile treze, pe când ritmul neliniştitor părea să-şi piardă din putere.
Atunci, ca atraşi de ceva străin de voinţa noastră, am făcut câţiva paşi în direcţia uşii, ale cărei trosnete sub vijelie ne mai linişteau, pentru că nu sugerau decât realităţi terestre.
Cântecul din adâncuri – căci cu un cântec semăna de-acum ritmul acela – se făcu mai puternic, iar noi ne-am simţit împinşi irezistibil, prin furtună, spre gura căscată a puţului.
N-am întâlnit nici o făptură vie, întrucât echipele de noapte se aflau la odihnă. Oamenii trebuie să fi fost în campamentul de la Dry Gulch, turnând fără îndoială zvonuri neliniştitoare în urechile flăcăilor de după tejghele.
Un pătrat de lumină gălbuie apăru la ghereta paznicului. Mă întrebam cum putea el să suporte zgomotul. Apoi l-am văzut pe Romero înaintând. L-am urmat imediat. Cum coboram spre puţ, sunetul părea tot mai complicat. Am avut impresia că recunosc un soi de ceremonie orientală, presărată cu bătăi în tamburine şi voci care cântau.
După cum ştiţi, am trăit multă vreme în India.
Romero şi cu mine am avansat printre bârnele şi scările îngrămădite pe jos. Mergeam spre fucrul acela care ne atrăgea, fără să ne putem stăpâni teama. La un moment dat, am crezut că mi-am pierdut minţile. Mă întrebam cum aveam să ne găsim drumul lipsiţi de ajutorul vreunei torţe şi am observat că inelul de pe degetul meu arunca sclipiri supranaturale, împrăştiind prin aer un halou palid, umed şi greu. Brusc, fără să mă prevină, după ce coborâse una dintre numeroasele scări, Romero începu să alerge, lăsându-mă singur.
Notele noi, stranii, produseseră asupra lui un efect extraordinar. Cu un ţipăt sălbatic, a dat năvală în cavernă. Era ca un nebun, se poticnea în lungul platformelor, se rostogolea pe scări. Aşa înspăimântat cum eram, îmi rămânea încă destulă luciditate ca să-mi dau seama că vorbele lui deveniseră absolut de neînţeles. Aglomerări de silabe înlocuiseră obişnuitul său amestec de spaniolă stricată şi engleză rea. N-am recunoscut printre ele decât cuvântul Huitzilopochtli.
Mai târziu am regăsit cuvântul acesta în scrierile unui mare istoric, iar apropierea mi-a produs fiori.
Momentul culminant al oribilei nopţi a fost plin de complicaţii, dar destul de scurt. El s-a produs chiar pe când ajungeam la ultima galerie. Din bezna întinsă dinaintea mea a urcat un ultim strigăt al mexicanului, urmat de un ansamblu de sonorităţi atât de îngrozitoare, încât am crezut că n-o să mai supravieţuiesc unei asemenea experienţe.
Chiar în clipa aceea, am avut impresia că toate ororile, toate monstruozităţile ascunse ale pământului se adunaseră la un loc pentru ca, într-un suprem efort, să nimicească rasa oamenilor.
Brusc, lumina inelului meu a dispărut şi am perceput o lumină nouă, la câţiva metri în faţă şi în jos, fiindcă ajunsesem la prăpastia învăpăiată care, după toate semnele, îl înghiţise pe nefericitul de Romero.
Am înaintat şi am scrutat adâncul, devenit acum un pandemoniu de flăcări şi de tumult. Mai întâi n-am distins decât o lumină orbitoare. Apoi au apărut nişte forme şi am văzut. să fi fost Juan Romero? O, Doamne, nu îndrăznesc să spun ce-am văzut!
O putere divină mi-a luat din faţa ochilor spectacolul acela groaznic, făcând larma să dispară. Cu un zgomot pe care l-ar putea produce două universuri intrate în coliziune prin spaţiu, a izbucnit haosul, iar eu m-am prăbuşit fără cunoştinţă.
Nu ştiu cum să-mi urmez povestirea. Mă voi strădui, totuşi, să închei ce am început. Când m-am redeşteptat, eram bine-sănătos în propriul meu pat. Prin geamurile ferestrei puteam vedea lucoarea roşiatică a aurorei. Pe o masă zăcea un corp lipsit de viaţă. Tovarăşul meu era înconjurat de un grup de. muncitori şi de medicul de campanie. Oamenii discutau despre moartea aceea stranie care-l lovise pe mexican în somn, fiind, se pare, în directă legătură cu furtuna ce zgâlţâise muntele. Decesul avea o aparenţă naturală, iar autopsia practicată asupra defunctului nu ne-a adus nimic special. A reieşit că nici Romero şi nici eu nu părăsiserăm baraca pe timpul nopţii, că nici măcar nu ne-au trezit tunetele asurzitoare rostogolite pe deasupra şantierelor. Nişte muncitori cobo-râţi în mină constataseră că, în furtună, numeroase galerii s-au prăbuşit, astupând prăpastia căscată care inspirase atâta teamă în ajun. Când l-am întrebat pe paznic ce zgomote auzise înainte de tunet, mi-a pomenit de coiot, de câine şi de urletul vântului în munţi. Cu-vântul lui e demn de încredere. La reluarea lucrului, Arthur, şeful nostru, i-a adunat în jurul său pe oamenii absolut siguri şi le-a cerut să cerceteze locul genunii astupate. S-au supus fără entuziasm, executând un foraj adânc. Rezultatele erau ciudate. În ajun, materialul ce constituise bolta prăpastiei era de slabă consistenţă. Acum perforatoarele se loveau de ceva ce părea o rocă solidă şi nelimitată ca grosime. Cum nu apărea nimic interesant, mai ales aur, şeful de lucrări puse capăt cercetărilor. Dar pe când se aşeza la birou am putut citi, pe chipul lui, o expresie de mare perplexitate.
Mai rămâne în afacerea asta un element foarte misterios, pe care de asemenea trebuie să-l pomenesc. La puţin timp după ce. m-am trezit, în dimineaţa următoare furtunii, am descoperit cu surprindere că inelul indian îmi dispăruse de pe deget. Cu tot ataşamentul meu faţă de el, am simţit o oarecare uşurare. Dacă vreunul din tovarăşii mei l-a furat, reuşise să-i găsească o ascunzătoare formidabilă. De fapt, în ciuda anunţurilor şi a unei anchete întreprinse de poliţie, inelul nu s-a mai găsit niciodată.
Mă îndoiesc totuşi că furtul acesta a fost comis de mâini de muritor. Căci, pe parcursul şederii mele în India, am învăţat destule lucruri stranii. Părerea mea în legătură cu această poveste diferă în funcţie de momente. Peste zi sunt dispus să cred că totul n-a fost decât un vis. Dar uneori, în zilele de toamnă, către orele două dimineaţa, când urletul vântului şi al fiarelor capătă rezonanţe neliniştitoare, urcă în mine, din adân-curile insondabile ale fiinţei mele, amintirea unui ritm pe care îl cunosc.
Îmi spun atunci că tranziţia lui Juan Romero a fost teribilă, într-adevăr.
SFÂRŞIT
