Capitolul I.
CORABIE LA ORIZONT.
La 18 octombrie 1827, pe la orele cinci după-amiaza, o micuţă ambarcaţiune levantină naviga cu toate pânzele sus, cu vântul din pupa, încercând să ajungă înainte de căderea nopţii în portul Vitylo, la intrarea în golful Coron.
Acest port, numit Oetylos de către Homer, este situat într-una dintre cele trei scobituri adânci, decupate, dinspre Marea Ioniană şi dinspre Marea Egee, în această frunză de platan cu care a fost asemuită, pe drept cuvânt, Grecia meridională. Pe această limbă de pământ în formă de frunză se întinde antica peninsulă Pelopones, Moreea din geografia modernă. Cea dintâi dantelură, în partea de vest, o reprezintă golful Coron, deschis între Messenia şi Magna; cea de-a doua, este golful Maraton, o răscroiala amplă în litoralul austerei Laconia; cea de-a treia este golful Nafplion, ale cărui faleze calcaroase despart Laconia de Argolida.
În primul dintre aceste trei golfuri se află portul Vitylo. Săpat la liziera malului său oriental, în fundul unei anse neregulate, el ocupă primele contraforturi maritime ale masivului Taygetos, a cărui prelungire orogarfică formează osatura acestui ţinut al Magnei. Siguranţa bazinului său, orientarea căilor sale de acces, înălţimile care îl domină fac din acest port unul dintre cele mai bune refugii, pe o coastă bătută neîncetat de toate vânturile acestor mări mediteraneene.
Corabia, care se lupta cu o briză destul de puternică venind dinspre nord-nord-vest, încă nu putea fi văzută de pe cheiurile portului Vitylo. Le mai separa o distanţă de vreo şase sau şapte mile. Deşi cerul era foarte limpede, numai vârful celor mai înalte pânze ale sale se desena pe fundalul luminos al zării îndepărtate.
Dar ceea ce nu se putea vedea de jos, se putea vedea de sus, adică de pe culmea crestelor care domină satul. Vitylo este construit ca un amfiteatru, pe abruptele stânci care protejează antica acropolă a Kelaphei. Deasupra acesteia se înalţă vreo câteva turnuri vechi, în ruină, cu o origine posterioară curioaselor rămăşiţe ale unui templu închinat lui Serapis, ale cărui coloane şi capiteluri în stil ionic împodobesc încă biserica din Vitylo. în apropiere de aceste turnuri se ridică, de asemenea, două sau trei capele mici, puţin frecventate, în care slujesc nişte călugări.
Aici, se cuvine să cădem la învoială asupra cuvântului „slujesc” şi chiar asupra calificativului de „călugăr”, aplicate caloierilor de pe coasta messeniană. Unul dintre aceştia, de altfel, care tocmai îşi părăsise capela, va putea fi apreciat, mai jos, după firea sa.
La vremea respectivă, religia, în Grecia, era încă un curios amestec de legende păgâne şi de credinţe de sorginte creştină. Mulţi credincioşi socoteau încă zeiţele Antichităţii ca fiind nişte sfinte din noua religie. Chiar şi în zilele noastre, după cum atrăgea atenţia domnul Henry Belle, „ei confundă semizeii cu sfinţii, spiriduşii din văile fermecate cu îngerii Paradisului, invocând în rugăciuni atât sirenele şi furiile, cât şi pe Panaghia. Din această pricină apar unele practici bizare, nişte anomalii care stârnesc râsul şi, uneori, un cler teribil de încurcat când vine vorba să descâlcească acest haos, prea puţin ortodox.
Mai ales în primele decenii ale acestui secol – adică acum cincizeci de ani, epoca la care s-a petrecut povestea noastră —, clerul din peninsula elenică era încă şi mai neştiutor decât acum, iar călugării, lipsiţi de griji, naivi, prietenoşi, „copii de treabă”, păreau destul de puţin apţi să păstorească populaţia, superstiţioasă din fire.
Măcar dacă aceşti caloieri ar fi fost doar neştiutori! Insă, în anumite regiuni ale Greciei, mai ales în ţinuturile sălbatice ale Magnei, cerşetori prin natura lor şi împinşi de nevoie, milogi împătimiţi după drahmele pe care le mai aruncau câteodată caritabilii călători, neavând altă ocupaţie decât a întinde credincioşilor la sărutat vreo icoană apocrifă de sfânt sau de a aprinde candela în troiţa vreunei sfinte, disperaţi de sărăcăcioasele lor venituri, obţinute din dijme, spovedanii, înmormântări şi botezuri, aceşti monahi sărmani, recrutaţi, de altfel, din clasele cele mai de jos, nu se dădeau în lături să îndeplinească meseria de pândari – şi ce mai pândari! – pentru localnicii de pe ţărm.
Astfel, marinarii din Vitylo, înşiraţi în port în felul acelor lazzaroni4 cărora le trebuie ceasuri întregi ca să se odihnească după o muncă de cinci minute, se treziră subit, când îl văzură pe unul dintre caloierii lor coborând iute spre sat, agitându-şi braţele.
Acesta era un bărbat de vreo cincizeci sau cincizeci şi cinci de ani, puţin spus gras, mai curând împănat cu acea grăsime specifică pe care o produce trândăvia, şi al cărui chip perfid nu putea inspira decât o minimă încredere.
— Hei! ce s-a întâmplat, părinte, ce s-a întâmplat? strigă unul dintre marinari, alergându-i în întâmpinare.
Vitylianul vorbea pe nas, cu acel accent care te făcea să crezi că Naso fusese unul dintre strămoşii elenilor, şi în acel dialect maniot, în care se amestecă greaca, turca, italiana şi albaneza, de parcă ar fi apărut pe vremea turnului Babei.
— Au năvălit ienicerii lui Ibrahim pe culmile Taygetosului? întrebă un alt marinar, schiţând un gest de nepăsare, care trăda un patriotism destul de firav.
— Barem să nu fie francezii! îi răspunse primul vorbitor.
— Tot un drac! replică un al treilea.
Iar acest răspuns arăta că lupta, pe atunci în cea mai încrâncenată perioadă a sa, nu îi interesa decât în trecere pe aceşti indigeni din capătul Peloponesului, foarte diferiţi de manioţii din Nord, care se remarcaseră atât de strălucit în războiul de Independenţă.
