S-A PUS UN PREMIU PE CAPUL UNUI OM.
Se oferă un premiu de 2 000 de lire sterline persoanei care-l va preda viu sau mort, pe unul dintre conducătorii răscoalei şipailor1, a cărui prezenţă a fost semnalată în guvernământul2 Bombay, nababul3 Dandu-Pant, care este mai bine cunoscut populaţiei sub numele de…
Acesta este scurtul comunicat pe care locuitorii din Aurangabad îl puteau citi în seara zilei de 6 martie l867.
Ultimul nume – un nume detestat de unii şi admirat în ascuns de alţii – lipsea din înştiinţarea care fusese de curând afişată pe zidul împrejmuitor al unui bungalow năruit, aflat pe malul râului Dudna.
Numele lipsea, întrucât colţul de jos al afişului unde era tipărit cu litere groase fusese smuls de mâna unui fachir pe care nimeni nu-l putuse zări pe malul apei, atunci pustiu. Odată cu acel nume, dispăruse şi numele guvernatorului general al guvernământului Bombay, care semna înştiinţarea alături de viceregele Indiilor.
Ce scop urmărise oare fachirul? Sfâşiind afişul, spera el oare că răzvrătitul de la l857 poate scăpa de urmările sentinţei pronunţate împotriva persoanei sale?
Ar fi fost o adevărată nebunie din partea lui.
Într-adevăr, alte afişe, răspândite din belşug, se lăfăiau pe zidurile caselor, palatelor, moscheilor şi hotelurilor din Aurangabad. În plus, un crainic străbătea străzile oraşului citind cu glas tare hotărârea guvernatorului. Chiar şi locuitorii celor mai mărunte târguşoare din ţinut ştiau de pe acum că o adevărată avere era făgăduită aceluia care îl va preda autorităţilor pe Dandu-Pant. Numele său, zadarnic smuls de pe afiş, avea să străbată în mai puţin de douăsprezece ore întreg cuprinsul guvernământului. Dacă ştirile erau exacte, dacă nababul întradevăr îşi căutase scăparea prin părţile acestea ale Hindustanului, fără doar şi poate că avea să cadă cât de curând în mâinile unor oameni foarte interesaţi să-l captureze.
Cărui simţământ îi dăduse, aşadar, ascultare fachirul atunci când se apucase să rupă în bucăţi un comunicat tipărit în mai multe mii de exemplare?
Fără îndoială unui simţământ de mânie, ba poate şi vreunui gând plin de dispreţ. Oricum, după ce ridicase din umeri, el s-a înfundat în cartierul cel mai populat şi mai sărăcăcios al oraşului.
Se numeşte Dekkan porţiunea aceea întinsă a peninsulei indiene, cuprinsă între munţii Ghaţii occidentali şi Ghaţii golfului Bengal. Este numele care se dă în general părţii meridionale a Indiei, situată dincoace de fluviul Gange. Dekkanul, care în limba sanscrită înseamnă sud, cuprinde un număr oarecare de ţinuturi aflate în guvernămintele Bombay şi Madras. Unul dintre cele mai de vază este ţinutul Aurangabad, al cărui oraş de reşedinţă a fost odinioară însăşi capitala întregului Dekkan.
În secolul al XVII-lea, celebrul împărat mogul4 Aurangzeb şi-a transportat curtea în acest oraş, care era cunoscut în primele timpuri ale istoriei Hindustanului sub numele de Kirkhi. El număra pe atunci o sută de mii de locuitori. Sub dominaţia englezilor, care îl administrează în numele Nizamului5 de Hyderabad, nu are mai mult de cincizeci de mii. Cu toate acestea este unul dintre oraşele cele mai sănătoase din întreaga peninsulă, cruţat până acum de înspăimântătoarea holeră asiatică şi pe care nu-l bântuie niciodată epidemiile de friguri, atât de primejdioase în India.
Aurangabadul a păstrat falnice vestigii din vechea sa splendoare. Palatul Marelui Mogul, înălţat pe malul drept al Dudnei, mausoleul sultanei favorite a lui Shah Jahan, părintele lui Aurangzeb, moscheea copiată după elegantul Taj Mahal6 din Agra, care îşi înalţă cele patru minarete în jurul unor cupole graţios rotunjite, ca şi alte monumente, clădite artistic şi bogat împodobite, atestă puterea şi măreţia celui mai ilustru dintre cuceritorii Hindustanului.
Cu toate că faţă de acea epocă îndepărtată populaţia Aurangabadului se redusese foarte mult, aşa cum am mai spus, un om se mai putea ascunde încă uşor în mijlocul unor tipuri umane atât de diferite. Adevărat ori fals, fachirul, amestecat prin acea mulţime, nu bătea la ochi câtuşi de puţin. Semenii săi mişună prin India. Împreună cu sayezii, alcătuiesc o breaslă de cerşetori religioşi care cer de pomană umblând pe jos sau călare şi ştiu s-o pretindă atunci când nu li se dă de bună voie. Ei nu dispreţuiesc nici rolul de martiri voluntari şi se bucură de mare trecere în rândurile claselor de jos ale poporului hindus.
Fachirul despre care vorbim era un om înalt de statură, având peste cinci picioare şi nouă degete englezeşti7. Să tot fi avut ceva peste patruzeci de ani – un an, doi, cel mult. Figura lui amintea de frumosul tip maharat, mai cu seamă prin strălucirea ochilor săi negri cu privirea veşnic trează; dar ai fi regăsit cu mare greutate trăsăturile atât de fine ale rasei sale sub miile de ciupituri de vărsat care îi ciuruiau obrajii. Omul acesta, aflat încă în plină vigoare, părea mlădios şi zdravăn. Ca semn particular, la mâna stângă îi lipsea un deget. Cu părul vopsit în roşu, umbla pe jumătate gol, fără încălţări în picioare, cu un turban pe cap, îmbrăcat doar cu o cămaşă proastă de lână vărgată, strânsă la brâu cu o cingătoare. Pe piept îi apăreau, zugrăvite în culori vii, emblemele celor două principii – conservator şi distrugător – ale mitologiei hinduse, capul de leu al celei de a patra încarnări a lui Vişnu8 şi cei trei ochi şi tridentul simbolic al cumplitului Siva9.
Între timp, o tulburare adevărată şi lesne de înţeles agita străzile Aurangabadului, mai cu seamă acelea în care se înghesuia populaţia cosmopolită a mahalalelor sărace. Ea forfotea acolo, primprejurul magherniţelor care-i serveau drept locuinţe. Bărbaţi, femei, copii, bătrâni, europeni sau localnici, soldaţi din regimentele regale britanice sau din regimentele băştinaşe, cerşetori de toate soiurile intrau în vorbă unul cu altul, tăiftsuiau, gesticulau, comentau comunicatul, cântăreau sorţii de a câştiga uriaşul premiu făgăduit de guvern. Spiritele n-ar fi fost mai aţâţate înaintea unei roţi de loterie, unde lozul cel mare ar fi fost de două mii de lire sterline. Se mai poate chiar adăuga că, de data aceasta, orişicine ar fi putut trage biletul câştigător: acest bilet era însuşi capul lui Dandu-Pant. Nu-i mai puţin adevărat că trebuia să fii destul de norocos ca să-l întâlneşti pe nabab şi destul de îndrăzneţ ca să pui mâna pe el.
