I.
Povestirea aceasta nu e fantastică, ci numai romanţioasă. Dat fiind că e neverosimilă, trebuie s-o socotim oare şi neadevărată? Ar fi o greşeală. Aparţinem unei vremi când totul se întâmplă, mai că avem dreptul să spunem: când totul s-a întâmplat. Dacă nu-i de crezut azi, povestirea noastră poate fi verosimilă mâine, graţie resurselor ştiinţifice care constituie zestrea viitorului, iar atunci nu-i va da nimănui prin minte s-o treacă în rândul legendelor. Dealtminteri, la capătul acestui practic şi pozitiv secol al nouăsprezecelea, nu se mai plăsmuiesc legende nici în Bretania, ţinutul sălbaticilor korrigani, nici în Scoţia, pământul brownielor şi al gnomilor, nici în Norvegia, patria asilor, a elfilor, a silfilor şi a valkiriilor1, nici măcar în Transilvania, unde cadrul Carpaţilor se pretează în chip atât de firesc la toate evocările vrăjitoreşti. E cazul să notăm, totuşi, că ţara transilvană e încă foarte legată de superstiţiile începuturilor2.
Dl. de Gérando3 a descris aceste provincii ale extremei Europe, Elisée Reclus4 le-a vizitat. Amândoi n-au spus nimic despre ciudata poveste pe care se întemeiază acest roman. Au luat oare cunoştinţă de ea? Poate, dar n-or fi vrut să-i dea crezare. E păcat, pentru că ar fi povestit-o, unul cu precizia unui analist, celălalt cu poezia firească de care-i sunt pătrunse însemnările din călătorii.
De vreme ce nici primul, nici al doilea n-au făcut-o, voi încerca s-o fac eu, în locul lor.
În ziua de 29 mai a acelui an, un cioban îşi veghea turma la marginea unui podiş înverzit de la poalele Retezatului, care domină o vale fertilă, acoperită de copaci cu trunchiuri drepte şi îmbogăţită de holde mănoase. Galernele, vânturile de nord-vest, trec iarna ca briciul unui bărbier peste podişul acesta înalt, deschis, lipsit de adăpost. Prin partea locului se spune atunci că-şi potriveşte barba – şi uneori tare din scurt.
Ciobanul n-avea nimic arcadian5 în felul cum era înţolit şi nimic bucolic în atitudine. Nu era un Dafnis, Amyntas, Tityr, Lycidas sau Melibeu6. Nu râul Lignon7 îi şoptea la picioarele încălţate în galenţi de lemn, ci Jiul valah, ale cărui ape proaspete şi pastorale ar fi fost vrednice să curgă prin meandrele romanului Astreea.
Frig8, Frig din satul Vereşti – aşa se numea rusticul păcurar. Lungit pe o movilă căptuşită cu iarbă, dormea cu un ochi şi veghea cu celălalt, ţinându-şi luleaua mare în gură, şuierând pentru a-şi chema dulăii, când vreo oaie se depărta de păşune, sau suflând în bucium şi scoţând un sunet împrăştiat de multiplele ecouri ale munţilor.
Era patru după-amiază. Soarele începea să scapete. Câteva piscuri, cu temeliile înecate într-o ceaţă plutitoare, erau luminate către răsărit. Spre miazăzi şi apus două curmături ale lanţului muntos lăsau să treacă pieziş câte un snop de raze, ca nişte şuvoaie de lumină strecurate printr-o poartă întredeschisă.
Această descriere orografică ţine de porţiunea cea mai sălbatică a Transilvaniei, cunoscută sub denumirea de comitatul Clujului9.
Ciudată fărâmă din imperiul Austriei, această Transilvanie, Erdely în limba maghiară, adică „ţara pădurilor”! Se mărgineşte cu Ungaria la nord, cu Valahia la sud, cu Moldova la vest10. Întinsă pe şaizeci de mii de kilometri pătraţi, deci pe şase milioane de hectare – cam a noua parte din Franţa – e un fel de Elveţie, dar cu jumătate mai mare decât ţinutul helvetic, fără a fi mai populată. Cu podişuri potrivite pentru semănături, păşuni îmbelşugate, văi capricios desenate, cu piscuri severe, vărgată de ramificaţiile de origine plutonică ale Carpaţilor, Transilvania e brăzdată de numeroase cursuri de apă care sporesc Tisa şi mândra Dunăre, ale cărei Porţi de Fier, la câteva mile11 spre sud, închid defileul Balcanilor pe hotarul Ungariei cu imperiul otoman.
Aşa arată această veche ţară a dacilor, cucerită de Traian în primul veac al erei creştine.
Din ce tip făcea parte ciobanul Frig? Era oare un urmaş al vechilor daci? Greu de spus, văzându-i părul în neorânduială, faţa mânjită, barba încâlcită, sprâncenele groase ca două perii cu fire roşcovane, ochii de culoare nehotărâtă, între verde şi albastru, al căror colţ umed era cuprins de cearcănul bătrâneţii. Doar are şaizeci şi cinci de ani – cel puţin aşa s-ar părea. Dar e mare, uscat, drept sub cojocul gălbui şi mai puţin lăţos decât i-e pieptul, iar un pictor nu s-ar da îndărăt să-i prindă înfăţişarea, atunci când, împodobit cu o pălărie împletită – adevărat dop de paie – şi încremenit ca o stană de piatră, se sprijină în toiagul încovrigat la capăt.
În clipa când razele pătrundeau prin curmătura de la apus, Frig se întoarse; apoi, ducându-şi mâna pe jumătate închisă la ochi, îşi făcu un fel de lunetă – aşa cum ar fi dus o pâlnie la gură, ca să poată fi auzit la depărtare – şi privi cu multă luare-aminte.
În curmătura limpede de la orizont, la o milă bună, dar mult micşorate din pricina depărtării, se profilau formele unei cetăţui.
Vechiul castel ocupa, pe o culme singuratică a pasului Vulcan, partea superioară a unui podiş, numit Dealul Gorgan. În lumina scăpărătoare, volumele se detaşau net, cu limpezimea unor imagini stereoscopice. Cu toate acestea, ochiul păcurarului trebuie să fi fost înzestrat cu o mare putere pentru a desluşi vreunul dintre amănuntele grămezii îndepărtate.
Deodată, iată-l că strigă, clătinând din cap:
— Bătrână cetăţuie!… Bătrână cetăţuie!… Degeaba te propteşti în temelie!… Încă trei ani şi vei fi încetat să dăinui, de vreme ce fagul tău mai are doar trei crăci!
Sădit la marginea unuia dintre bastioanele cetăţuii, fagul se zărea negru pe fundalul cerului, ca decupat gingaş din hârtie, şi, la acea depărtare, abia ar fi putut fi văzut de către oricine, în afara lui Frig.
— Da, repetă el, trei crăci!… Erau patru ieri, dar a patra a căzut azi-noapte… I-a rămas numai ciotul… Acolo unde se desfac de trunchi nu mai număr decât trei… Numai trei, bătrână cetăţuie… numai trei!
Dacă-l priveşte din punct de vedere ideal, închipuirea face cu dragă inimă dintr-un cioban o făptură visătoare şi contemplativă; conversează cu planetele; stă de vorbă cu stelele; citeşte în cer. De fapt, e îndeobşte o brută ignorantă şi încuiată. Cu toate acestea, naivitatea generală îi atribuie lesne daruri supranaturale; ştie să vrăjească; după cum îi trăsneşte, înlătură farmecele sau le ţese în jurul oamenilor şi al dobitoacelor, ceea ce – într-un asemenea caz – e totuna; vinde prafuri de dragoste; i se cumpără licori şi descântece.
