CUVÂNT ÎNAINTE.
Pină acum câţiva ani, se credea că ideea romanului cu care se deschide volumul de faţă se datorează croazierei autorului în Marea Nordului şi Marea Baltică. Legenda a fost lansată de Marguerite Allotte de la Fuye, în Jutes Verne, viaţa şi opera lui (l928): „Dar deodată, pătrunzând în rada portului Kiel, ei întrezăresc arsenalele tinerei Prusii. Nici un străin nu le poate vizita, nici chiar Jules Verne (…) dar o privire i-a fost de ajuns; prin zidurile înalte şi dincolo de ele, scriitorul a văzut şi a presimţit totul: maşinile de război, Essen, Krupp, Gotha, Bertha, Zeppelinele. La întoarcerea din croazieră, el denunţă primejdia viitoare în Cele cinci sute de milioane ale Begumei”.
Această explicaţie seducătoare s-a spulberat însă odată cu publicarea corespondenţei dintre Jules Verne şi editorul său, Jules Hetzel. Ştim astăzi că prima formă a romanului a fost concepută de Pascal Grousset, cunoscut mai târziu ca autor pentru copii şi tineret sub numele Andre Laurie. Jurnalist de orientare republicană şi progresistă, Grousset participase activ la instaurarea Comunei, făcând parte din Comitetul ei Central, ca delegat cu relaţiile externe. Deportat de guvernul reacţionar al lui Thiers în Noua Caledonie, el reuşise să evadeze în l874, ajungând în cele din urmă la Londra. De acolo, îi trimisese unui amic parizian manuscrisul „cu subiect ştiinţific şi patriotic”, intitulat Moştenirea lui Langevol. Amicul se adresase lui Hetzel, iar acesta îi propusese lui Jules Verne să lucreze asupra textului, pentru a-l face publicabil. În sfârşit, Grousset acceptase să-şi cedeze toate drepturile în schimbul sumei de l 500 de franci (procedeu folosit mai târziu şi în cazul primei forme a romanului Steaua Sudului).
Întrucât obiectul acestei tranzacţii nu s-a păstrat, e greu de spus cât anume din el a rămas în versiunea finală apărută în l879. Ne referim, desigur, la subiect şi personaje, construcţia şi stilul fiind cele inimitabile ale autorului Călătoriilor extraordinare. Cunoscând biografia şi opiniile lui Grousset, putem presupune că unele detalii şi idei îi aparţin. Nu e o întâmplare, de pildă, că Marcel Bruckmann şi Octave Sarrasin se angajează într-un batalion de vânători, pentru a apăra Parisul asediat de armatele prusace: Pascal Grousset făcuse exact acelaşi lucru. Iar experienţa amară a deportării pare să fi inspirat un pasaj din discursul doctorului Sarrasin: „Nu vă veţi mira că mă gândesc şi la acele familii pe care cucerirea străină le-a obligat să accepte cruda necesitate a exilului; ele ar găsi la noi un loc de desfăşurare a activităţii şi de folosire a inteligenţei lor…”. Cucerire străină nu numai pentru că generalii prusieni patronaseră reprimarea sângeroasă a Comunei, dar şi pentru că trupele lui Thiers trecuseră Parisul răsculat prin foc şi sabie, ca şi cum s-ar fi aflat într-o ţară vrăjmaşă. Ne întrebăm dacă paternitatea literară a fostului comunard nu poate fi detectată şi în capitolele care ni-i înfăţişează pe locuitorii oraşului-model pregătindu-se să respingă atacul lui Herr Schultze. Însufleţirea lor o aminteşte pe aceea a parizienilor asediaţi. Şi asemenea Parisului, France-Ville se bizuie pe acest eroism colectiv: „Armata noastră e alcătuită din toţi cetăţenii şi toţi, atunci când va fi nevoie, vor fi soldaţi căliţi şi disciplinaţi”. E adevărat că poporul înarmat, chemat să lupte pentru o cauză dreaptă, apare şi în utopiile mai vechi sau mai noi. Prin această filieră, ideea putea să-i aparţină şi lui Jules Verne, ştiut fiind că ecourile socialismului utopic fertilizează câteva dintre cele mai remarcabile Călătorii extraordinare, în romanul de care ne ocupăm, ele îşi fac simţită prezenţa în primele capitole. Până şi importanţa acordată îmbunătăţirii igienei, credinţa doctorului Sarrasin că astfel e posibilă o regenerare a societăţii, constituia un element comun mai tuturor programelor utopice. Dar cum nu ne propunem o analiză atotcuprinzătoare, ne vom opri doar asupra rolului atribuit muncii şi învăţăturii.
În Insula misterioasă (l875), Jules Verne înălţa un imn muncii creatoare, eliberate de constrângere, capabilă să transforme şi să „umanizeze” natura. Era cu atât mai firesc să facă acest lucru, cu cât a muncii el însuşi cu pasiune, până în ultima clipă, mărturisind undeva: „Munca este funcţia mea vitală: când nu lucrez nu simt viaţă în mine”. Nu e de mirare că articolul din Unsere Centurie precizează: „Pentru a obţine dreptul de reşedinţă în France-Ville, e destul să ai referinţe temeinice că eşti apt să exerciţi o profesiune oarecare, manuală sau intelectuală, în industrie, ştiinţă sau artă şi să te angajezi să respecţi legile oraşului. Existenţa parazitară nu este îngăduită”.
În acelaşi spirit înaintat este abordată şi problema învăţământului. Abandonând metodele învechite, scolastice, doctorul Sarrasin este adeptul unui sistem întemeiat pe principii neaşteptat de actuale: „Profesorii se străduiau să dezvolte spiritul copilului, supunându-l unei gimnastici intelectuale calculate, astfel încât să urmeze evoluţia naturală a facultăţilor sale. Elevii erau învăţaţi să iubească o anumită ştiinţă înainte de a fi îndopaţi cu ea, evitându-se astfel acel gen de cunoştinţe care, cum spune Montaigne,plutesc la suprafaţa creierului”, nu ajung la înţelegerea copilului, nu-l fac nici mai înţelept, nici mai bun. Mai târziu, o inteligenţă bine pregătită va şti ea singură să-şi aleagă drumul şi să-l urmeze în chip rodnic”.
