Capitolul I.
Claudius Bombarnac, reporter, Secolul XX, Transcaucazia, Tiflis. Astfel suna adresa destinatarului depeşei pe care am găsit-o pe 13 mai, când am ajuns la Tiflis.
Iată textul acesteia:
A se suspenda orice proiect. La data de 15 curent, Claudius Bombarnac se va afla în portul Uzun-Ada, de pe litoralul estic al Mării Caspice. Acolo va lua trenul direct Marele Transasiatic, între graniţa Europei şi capitala Chinei. Va trebui să transmită impresii sub formă de cronică, să intervieveze personaje de vază întâlnite pe parcurs, să semnaleze cele mai mici incidente prin scrisori sau telegrame, după nevoie, pentru un reportaj.
Secolul XX se bizuie pe zelul, activitatea, îndemânarea corespondentului său, căruia îi deschide cont nelimitat.
Tocmai sosisem în dimineaţa aceea la Tiflis, având intenţia să rămân trei săptămâni, pentru ca apoi să vizitez ţinuturile Georgiei în beneficiul ziarului şi, speram eu, al cititorilor lui.
Iată surprizele, întâmplările neaşteptate ale existenţei unui corespondent itinerant! Pe vremea aceea, trenurile ruseşti erau legate de linia georgiană Poti-Tiflis-Baku. După un lung şi interesant drum prin provinciile Rusiei meridionale, trecusem Munţii Caucaz şi aveam de gând să mă odihnesc în capitala Transcaucaziei… Şi uite că autoritara administraţie a Secolului XX acorda decât o jumătate de zi pentru oprirea în acest oraş! Tocmai debarcasem şi eram silit s-o pornesc din nou la drum, fără să am timp măcar să-mi desfac valiza. Ce vreţi! Trebuie să răspunzi mulţumitor exigenţelor reportajului, cerinţelor atât de moderne ale interviului. Şi cât studiasem pentru a fi pregătit de călătorie, cât de bine eram aprovizionat cu documente geografice şi etnologice referitoare la regiunea transcaucaziană…
Daţi-vă osteneala să învăţaţi că acea căciulă din blană în formă de turban, pe care şi-o pun pe cap şi cazacii, se cheamă „papekha”, haina încreţită la brâu, unde se agaţă cartuşiera, este numită de unii „tcerkcska” iar de alţii „beşmet”. Fiţi în măsură să afirmaţi că georgianul şi armeanul poartă o tocă semănând cu o căpăţână de zahăr, că neguţătorii poartă „tulupă”, un fel de cojoc din piele de oaie, iar parşii şi kurzii poartă o haină miţoasă, care prin apretul ei este impermeabilă.
Ce să mai vorbim despre felul în care îşi încadrează chipul fermecător frumoasele georgiene cu un „tasakravi” alcătuit dintr-o panglică subţire, un văl din lână şi unul din muselină! Rochiile lor în culori vii au mâneci largi, fusta de dedesubt este legată în talie, scurteica lor de catifea este împodobită cu blană şi brandemburguri cu fireturi aurite, iar mantia de vară este din pânză albă, „tceadreul”, strânsă tare la cot. Ce să mai scriu acum de tot soiul de veşminte specifice pe care le notasem în carnetul meu de reporter? Degeaba am învăţat că orchestrele naţionale sunt alcătuite din „zurna”, care sunt nişte ţevi subţirele, dintr-un fel de clarinete ţipătoare, din mandoline cu corzi de alamă ciupite cu o pană, din „teianuri”, viori pe care se cântă vertical, din „dimplipite”, un fel de ţiteră care are sunetul grindinei când bate în geamuri. Degeaba am învăţat că „şaska” este o sabie agăţată de o bandulieră împodobită cu ţinte şi broderii de argint, că pumnalul înfipt la brâu se numeşte „kudjall” sau „kandjiar”, că armamentul soldaţilor din Caucaz este completat de o puşcă lungă cu ţeavă din oţel de Damasc, care arc inelele din metal cizelat.
Degeaba am învăţat că „tarantas” este un soi de căruţă rezemată pe cinci scânduri destul de elastice, aşezate între roţile foarte depărtate una de alta şi de înălţime mijlocie; că această căruţă este condusă de un „icmtcik”, cocoţat pe capră, care ţine în frâu trei cai şi că atunci când este nevoie şi se ia un al patrulea cal de la „smatritel”, adică de la şeful de poştă al drumurilor caucaziene, primului vizitiu i se alătură un al doilea, „faletrul”.
Degeaba am învăţat că versta este egală cu un kilometru şi şaizeci şi şapte de metri, că diversele populaţii nomade ale guberniilor transcaucaziene sunt alcătuite din următoarele neamuri: kalmuci, descendenţii eleuţilor, cincisprezece mii; kirghizi de origine musulmană, opt mii; tătari de Kundorf, o mie; tătari de Sartof, o sută doisprezece; nogai, opt mii cinci sute; turkmeni, aproape patru mii!
Aşadar, după ce am „tocit” atât de amănunţit Georgia, iată că un ucaz mă obligă să o părăsesc! Şi nu voi avea nici măcar timp să vizitez muntele Ararat, locul unde s-a oprit, în a patruzecea zi a potopului, arca lui Noe, corabia primitivă a ilustrului patriarh; şi va trebui să renunţ să-mi public impresiile despre o călătorie în Transcaucazia, să pierd cel puţin o mie de rânduri de articol pentru care aveam la dispoziţie cele treizeci şi două de mii de cuvinte ale limbii noastre, câte recunoaşte actualmente Academia Franceză!
Este o lovitură prea grea, dar n-am ce discuta. Şi, mai întâi, la ce oră pleacă trenul din Tiflis spre Marea Caspică?
Gara Tiflis este nodul a trei linii de cale ferată: linia de vest, care se termină la Poti, port la Marea Neagră, unde debarcă pasagerii care vin din Europa; linia de est, care se opreşte la Baku, unde se îmbarcă pasagerii pentru a străbate Marea Caspică şi, în sfârşit, linia construită de ruşi, pe o lungime de o sută şaizeci şi patru de kilometri, între Circaucazia şi Transcaucazia, de la Vladikavkaz la Tiflis, traversând pasul Arkhot, aflat la o mie cinci sute de picioare altitudine şi care leagă capitala georgiană de trenurile Rusiei meridionale. Mă duc la gară alergând şi mă reped spre casa de bilete.
— La ce oră am un tren spre Baku?
— Mergeţi la Baku? Întreabă slujbaşul şi-mi aruncă prin deschizătura ghişeului o privire scrutătoare.
— Cred că nu-i interzis să pleci la Baku!
— Nu, replică el sec, cu condiţia să ai un paşaport în regulă.
— Voi avea un paşaport în regulă, îl asigur eu.
Apoi mă mărginesc să întreb din nou când pleacă trenul spre Baku.
— La şase seara.
— Şi când ajunge?
— A doua zi, la şapte dimineaţa.
