O FANTEZIE A DOCTORULUI OX.
Capitolul I.
ÎN CARE SE ARATĂ CĂ DEGEABA CAUŢI CHIAR PE CELE MAI BUNE HĂRŢI ORĂŞELUL QUIQUENDONE.
De cauţi pe o hartă a Flandrei, veche sau modernă, orăşelul Quiquendone, e probabil că nu-l vei găsi.
Să fie, aşadar, un orăşel dispărut? Nu. Un oraş ce va fi construit? Nici atât. El există, în ciuda geografilor, şi încă de opt sau nouă sute de ani. Are chiar două mii trei sute nouă zeci şi trei de suflete, dacă socoţi un suflet de fiecare locuitor. Este situat la treisprezece kilometri şi jumătate spre nord-vest de Audenarde şi la cincisprezece kilometri şi un sfert sud-est de Bruges, în plină Flandră. Vaar, micul afluent al râului Escaut, trece pe acolo sub trei poduri, care mai sunt acoperite de o veche boltă din evul mediu, ca la Tournay. Se poate admira un castel de demult, a cărui primă piatră a fost pusă în ll97 de către contele Baudouin, viitor împărat al Constantinopolului, şi o primărie cu ferestre gotice, încununată cu un şirag de creneluri, având deasupra un turn de alarmă cu turle, înalte de trei sute cincizeci şi şapte de picioare de la pământ. La fiecare oră se aude un clopot de cinci octave, adevărat pian aerian, al cărui renume îl întrece pe cel al vestitului clopot din Bruges.
Turiştii – dacă se vor fi oprit cumva la Quiquendone – nu vor fi părăsit acest oraş curios, fără să fi vizitat sala «stathouderşilor», împodobită cu portretul în picioare al lui Wilhelm de Nassau, făcut de Brandon, galeria din biserica Saint-Magloire – capodoperă a arhitecturii secolului al şaisprezecelea – puţul în fier forjat, săpat în mijlocul marii pieţe Saint-Ernuph, cu admirabilele ei ornamentaţii datorate pictorului fierar Quentin Metsys, mormântul ridicat altădată Mariei de Burgundia, fiica lui Carol Temerarul, care odihneşte acum în Dace la biserica Notre-Dame din Bruges etc.
În fine, Quiquendone are ca industrie principală fabricarea de frişcă şi acadele pe scară largă. Oraşul este administrat din tată în fiu, de câteva secole, de familia van Tricasse! Şi totuşi Quiquendone nu figurează pe harta Flandrei! L-or fi uitat geografii, sau este vorba de o omisiune voită? N-aş putea să vă spun, dar Quiquendone există aievea, cu străduţele înguste, cu centura sa de fortificaţii, casele sale spaniole, halele şi primarul său, şi încă în aşa măsură încât a fost de curând teatrul unor fenomene pe cât de surprinzătoare, extraordinare, de necrezut, pe atât de reale, şi care vă vor fi relatate în această povestire chiar aşa cum s-au întâmplat.
Desigur, nu se poate spune sau gândi nimic rău despre flamanzii Flandrei occidentale. Ei sunt oameni cumsecade, înţelepţi, economi, echilibraţi, prietenoşi, primitori, poate puţin greoi la vorbă şi la minte, dar aceasta nu explică de ce unul dintre cele mai interesante oraşe de pe teritoriul lor nu figurează încă în cartografia modernă.
O asemenea omisiune e într-adevăr regretabilă. Dacă cel puţin istoria sau, în lipsa istoriei, cronicile sau, în lipsa cronicilor, tradiţia ţării ar fi menţionat undeva orăşelul Quiquendone! Dar nu, nici atlasurile, nici ghidurile, nici itinerarele nu pomenesc nimic. Chiar domnul Joanne, priceputul descoperitor de cetăţi, nu spune nici un cuvânt despre el. Se înţelege de la sine cât de mult dăunează această tăcere comerţului şi industriei orăşelului. Dar noi ne vom grăbi să adăugăm că Quiquendone n-are nici industrie, nici comerţ şi că nici n-are nevoie de ele. Acadelele şi frişca le consumă chiar oraşul şi nu sunt exportate. În sfârşit, Quiquendone este de sine stătător. Necesităţile locuitorilor sunt restrânse, existenţa lor modestă, ei sunt calmi, moderaţi, reci, flegmatici, într-un cuvânt, «flamanzi» dintre aceia cum se mai pot întâlni încă între Escaut şi Marea Nordului.
Capitolul II.
UNDE PRIMARUL VAN TRICASSE ŞI CONSILIERUL NIKLAUSSE SE ÎNTREŢIN DESPRE NEVOILE ORAŞULUI.
Crezi? întrebă primarul.
Cred, răspunse consilierul după câteva momente de tăcere.
Nu trebuie lucrat cu uşurinţă, reluă primarul.
Iată că sunt zece ani de când vorbim despre această gravă chestiune, grăi consilierul Niklausse, şi-ţi mărturisesc, stimate domnule van Tricasse, că încă nu-mi pot lua răspunderea să mă hotărăsc.
Îţi înţeleg şovăiala, reluă primarul care nu vorbi decât după cel puţin un sfert de ceas de gândire, îţi înţeleg şovăiala şi o împărtăşesc şi eu. Ar fi mai cuminte să nu hotărâm nimic înaintea unei cercetări mai îndelungate…
E sigur, răspunse Niklausse, că postul de comisar civil nu-şi are rostul într-un oraş atât de liniştit ca Quiquendone.
Înaintaşul nostru, răspunse van Tricasse pe un ton grav, înaintaşul nostru nu spunea niciodată, nu ar fi îndrăznit niciodată să spună că un lucru este sigur. Orice afirmaţie poate să aibă cândva dezminţiri neplăcute.
Consilierul dădu din cap în semn de încuviinţare, pe urmă rămase liniştit aproape o jumătate de oră. După trecerea acestui timp, în care consilierul şi primarul nu mişcară nici măcar un deget, Niklausse îl întrebă pe van Tricasse dacă înaintaşul său – cu douăzeci de ani în urmă – nu s-a gândit şi el să desfiinţeze postul de comisar civil, care, în fiecare an, greva oraşul Quiquendone cu o sumă de o mie trei sute şaptezeci şi cinci de franci şi câteva centime.
— Da, răspunse primarul, care ridică cu o încetineală maiestuoasă mâna până la fruntea sa senină, s-a gândit în adevăr; dar a murit, preacinstitul, înainte de a fi îndrăznit să ia o hotărâre atât în această problemă, cât şi în ceea ce priveşte oricare altă măsură administrativă. Era un înţelept. De ce n-aş face şi eu ca el?
