Cuprins:
Rosario, 24 mai 2… 17
În timpul nopţii 27
25 mai… 27
Pe bordul „Virginiei”, 4 iunie 28
Pe uscat – ianuarie sau februarie 29
Pe pragul morţii 46
Zartogul Sofr-Aď-Sr – adică „doctorul, al treilea reprezentant bărbat al celei de-a o sută una generaţii din neamul Sofr-ilor” – mergea cu paşi înceţi pe strada principală din Basidra, capitala lui Hars-Iten-Schu, altfel spus, „Imperiul celor Patru Mări”. Patru mări într-adevăr: Tubélona – marea septentrională, Ehona – australă, Spona – orientală şi Mérona – occidentală, mărgineau acest ţinut, de formă foarte neregulată, ale cărui ultime frontiere ajungeau, în longitudine, până la patru grade est şi şaizeci şi două de grade vest, iar în latitudine, cincizeci şi patru de grade nord şi cincizeci şi cinci de grade sud. Cât despre suprafaţa mărilor, cum să o evaluam, fie şi cu aproximaţie, de vreme ce ele erau unite, iar un navigator, pornind de pe oricare dintre ţărmurile lor şi plutind mereu în linie dreaptă, ar fi ajuns negreşit pe ţărmul diametral opus? Căci pe toată suprafaţa globului nu exista alt continent în afară lui Hars-Iten-Schu.
Sofr mergea cu paşi înceţi, mai întâi pentru că era foarte cald: începea anotimpul arzător şi în Basidra, situată pe ţărmul lui Spona-Schu, sau marea orientală, la mai puţin de douăzeci de grade nord de ecuator, o teribilă cataractă de raze se prăvălea din soare, aflat atunci aproape la zenit.
Dar, mai mult decât oboseala şi căldura, ceea ce încetinea paşii lui Sofr, savantul zartog, era povara propriilor sale gânduri. Ştergându-şi fruntea de transpiraţie, cu o mână distrată, el îşi reamintea şedinţa care tocmai se sfârşise şi în care atâţia oratori elocvenţi, numărându-se şi el cu cinste printre ei, celebraseră în chip magnific a o suta nouăzeci şi cincea aniversare a întemeierii imperiului.
Unii îi evocaseră istoria, adică însăşi istoria întregii umanităţi. Ei arătaseră că Mahart-Iten-Schu, Pământul celor Patru Mări, fusese divizat, la origine, între un număr imens de seminţii sălbatice, care se ignorau reciproc. Cele mai vechi tradiţii urcau până la aceste seminţii. Cât despre faptele anterioare lor, nimeni nu le cunoştea şi ştiinţele naturale abia începeau să discearnă o slabă lucire în tenebrele de nepătruns ale trecutului. Oricum, aceste vremuri îndepărtate se sustrăgeau criticii istorice, ale cărei prime rudimente erau alcătuite din noţiuni vagi referitoare la vechile seminţii risipite.
Timp de peste opt mii de ani, istoria din ce în ce mai completă şi mai exactă a lui Mahart-Iten-Schu nu relata decât încăierări şi războaie, mai întâi între indivizi, apoi între familii, în sfârşit, între triburi, fiecare fiinţă, fiecare colectivitate, mică sau mare, neavând alt obiectiv, de-a lungul timpului, decât de a-şi asigura supremaţia asupra rivalilor săi şi străduindu-se, cu rezultate diverse şi adesea contrare, să-i aservească legilor sale.
După aceşti opt mii de ani, amintirile oamenilor încep să se precizeze. Odată cu a doua din cele patru perioade în care erau împărţite de obicei analele lui Mahart-Iten-Schu, legenda începe să merite numele de istorie. De altfel, istorie sau legendă, substanţa relatărilor nu se schimbă: aceleaşi masacre şi măceluri – e adevărat, de data aceasta nu între triburi, ci între popoare – aşa că, în definitiv, această a doua perioadă nu se deosebea prea mult de cea dintâi.
La fel stăteau lucrurile şi cu cea de-a treia, încheiată abia cu doua sute de ani în urmă, după ce durase aproape şase secole. O perioadă poate şi mai atroce, în timpul căreia, grupaţi în armate fără număr, cu o nepotolită turbare, oamenii săturaseră pământul cu sângele lor.
Într-adevăr, cu ceva mai puţin de opt secole înaintea zilei în care zartogul Sofr străbătea strada principala a Basidrei, omenirea fusese pregătită pentru vaste convulsii. În momentul acesta, armele, focul, violenţa împlinind o parte din opera lor necesară, cei slabi sucombând în faţa celor puternici, oamenii care populau Mahart-Iten-Schu alcătuiau trei naţiuni omogene, timpul atenuând, în sânul fiecăreia dintre ele, deosebirile dintre învingătorii şi învinşii de odinioară. Atunci, una din aceste naţiuni porni să-şi subjuge vecinii. Situaţi către centrul continentului, Andarti-Ha-Sammgor, sau Oamenii cu Chip de Bronz, luptară fără cruţare pentru a-şi largi frontierele între care se înăbuşea rasa lor prolifică şi ardentă. Cu preţul unor războaie seculare, ei îi înfrânseră, unii după alţii, pe Andarti-Mahart-Horis, Oamenii din Ţara Zăpezii, care locuiau în ţinuturile din sud, şi pe Andarti-Mitra-Psul, Oamenii Stelei Neclintite, al căror imperiu era situat către nord şi către vest.
Se scurseseră aproape doua sute de ani de când ultima revoltă a acestor popoare fusese înecată în torente de sânge şi Pământul cunoscuse, în sfârşit, o eră de pace. Aceasta era a patra perioadă a istoriei. Un singur imperiu înlocuind cele trei naţiuni de odinioară, toţi fiind supuşi legilor Basidrei, unitatea politică tindea să contopească rasele. Nimeni nu mai vorbea despre Oamenii cu Chip de Bronz, despre Oamenii din Ţara Zăpezii, despre Oamenii Stelei Neclintite şi Pământul nu mai purta decât un singur popor, pe Andarti-Iten-Schu, Oamenii celor Patru Mări, popor alcătuit din toate celelalte.
Dar iată că după aceşti două sute de ani de pace, părea să se anunţe o a cincea perioadă. De câtva timp, circulau zvonuri supărătoare, iscate nu se ştie unde. Se iviseră gânditori pentru a trezi în suflete amintiri ancestrale, despre care se credea ca sunt de mult îngropate. Vechiul sentiment al rasei reînvia sub o nouă înfăţişare, caracterizată prin cuvinte noi. Se vorbea în mod curent de „atavism”, de „afinităţi”, de „naţionalităţi” etc.
