I.
HEALTHFUL-HOUSE.
Pe cartea de vizită pe care o primi directorul sanatoriului Healthful-House în ziua aceea, adică în 15 iunie 1890, era scris corect acest simplu nume, fără blazon şi fără coroană: CONTELE D'ARTIGAS.
Dedesubt, în colţul cărţii de vizită, cineva adăugase cu creionul următoarea adresă: „La bordul goeletei Ebba, ancorată în New-Berne, Pamplico-Sound”. Capitala Carolinei de Nord – unul din cele patruzeci şi patru de state ale Uniunii în acea vreme – este Raleigh, oraş destul de important, situat spre interiorul provinciei, la o distanţă de vreo sută cincizeci de mile de coastă. Tocmai graţie poziţiei sale centrale a ajuns acest oraş reşedinţa provinciei; sunt alte oraşe la fel de importante, altele îl depăşesc chiar din punct de vedere industrial şi comercial, cum ar fi de pildă Wilmington, Charlotte, Fayetteville, Edenton, Washington, Salisbury, Tarboro, Halifax, New-Berne. Acesta din urmă se ridică la capătul estuarului râului Neuze, care se varsă în Pamplico-Sound – un fel de vast lac marin, ocrotit de insulele şi de insuliţele litoralului Carolinian, care alcătuiesc un dig natural.
Directorul lui Healthful-House n-ar fi ghicit pentru nimic în lume din ce motiv primea această carte de vizită, dacă ea n-ar fi fost însoţită de un bilet în care se cerea pentru contele d'Artigas permisiunea de a vizita spitalul său. Acest personaj îşi exprima nădejdea că directorul va binevoi să-i satisfacă cererea, îngăduindu-i să se prezinte chiar în dupămasa aceea în tovărăşia căpitanului Spade, comandantul goeletei Ebba.
Dorinţa unui străin de a pătrunde în interiorul lui Healthful-House, care avea pe atunci mare faimă şi era un sanatoriu foarte căutat de bolnavii bogaţi din Statele Unite, părea foarte firească. Şi alţi străini, care nu purtau un nume atât de răsunător ca al contelui d'Artigas, vizitaseră această instituţie şi nimeni nu-şi cruţase complimentele la adresa directorului. Acesta se grăbi să acorde autorizaţia cerută şi răspunse că se va considera onorat, deschizând porţile sanatoriului pentru contele d'Artigas.
Healthful-House, care avea un personal ales şi se bucura de concursul unor medici dintre cei mai renumiţi, era o instituţie particulară. Nu ţinea de administraţia spitalelor şi ospiciilor, totuşi era controlată de stat şi oferea toate condiţiile de confort şi de igienă, necesare instituţiilor de acest fel, destinate să primească o clientelă bogată.
Cu greu s-ar fi putut găsi o poziţie mai fericită pentru un spital decât cea de care se bucura Healthful-House. Pe coasta unei coline se întindea un parc de 200 de acri, în care creşteau esenţele minunate ce se găsesc din belşug în America septentrională1, la o latitudine egală cu cea a insulelor Canare şi a Maderei. La poalele parcului se deschidea estuarul larg al râului Neuze, răcorit neîncetat de brizele lui Pamplico-Sound şi de vânturile venite din largul mării, de deasupra barajului îngust al litoralului.
La Healthful-House, unde bolnavii bogaţi erau îngrijiţi în condiţii igienice fără cusur, erau tratate în general bolile cronice; totuşi, administraţia nu-i refuza pe cei care sufereau de tulburări intelectuale, când aceste afecţiuni nu păreau a fi incurabile.
De optsprezece luni, un personaj foarte cunoscut se afla internat aici sub o observaţie cu totul specială, împrejurare care era menită să atragă atenţia asupra sanatoriului Healthful-House şi motiva, poate, vizita contelui d'Artigas.
Personajul pomenit era un francez, Thomas Roch, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani. Nu încăpea nici o îndoială că omul acesta suferea de o boală mintală. Totuşi, până atunci specialiştii în boli nervoase nu putuseră constata la el pierderea definitivă a facultăţilor intelectuale. Era foarte evident că, în ce priveşte actele cele mai simple ale vieţii de toate zilele, era lipsit de o justă noţiune a lucrurilor. Totuşi raţiunea sa rămânea întreagă, puternică, invulnerabilă, când se făcea apel la geniul său – şi toată lumea ştie că geniul şi nebunia sunt prea adesea învecinate. E adevărat că facultăţile sale afective şi senzoriale fuseseră serios zdruncinate. Ori de câte ori ar fi trebuit să intre în funcţiune, nu se manifestau decât prin delir şi incoherenţă. Memoria îl trăda atenţia, nu se mai putea concentra, conştiinţa şi judecata dispăreau. În aceste momente Thomas Roch nu mai era decât o fiinţă fără judecată, neajutorată, lipsită de acel instinct natural al conservării pe care-l găsim până şi la animale, astfel încât era nevoie să-i porţi de grijă ca unui copil pe care nu-l poţi pierde din. Ochi. Iată de ce, în pavilionul nr. 17, pe care-l ocupa în partea de jos a parcului lui Healthful-House, paznicul său era obligat să-l supravegheze zi şi noapte.
