DE LA ZECE Şi DOUĂZECI PÂNĂ LA ZECE PATRUZECI Şi ŞAPTE DE MINUTE SEARA.
Când sună ora zece, Michel Ardan şi NicholI îşi luară rămas-bun de la numeroşii prieteni pe care-i lăsau pe Pământ. Cei doi câini sortiţi să colonizeze cu neamul câinesc continentele lunare, erau zăvorâţi în proiectil.
Călătorii noştri se apropiară de gura uriaşului tub de fontă şi o macara mobilă îi coborî până-n pălăria conică a proiectilului.
De-acolo, printr-o deschizătură făcută anume în acest scop, ajunseră în vagonul de aluminiu. Scripeţii fiind traşi afară, botul Columbiadului fusese îndată eliberat de ultimele schelării.
NicholI, după ce intră împreună cu tovarăşii săi în proiectil, închise intrarea cu ajutorul unei solide tăblii prinsă pe dinăuntru de puternice şuruburi de presiune. Alte tăblii, puternic înşurubate, acopereau geamurile lenticulare ale ferestruicilor. în această închisoare de metal, în care era o beznă de-ţi băgai degetele-n ochi, călătorii erau închişi ermetic.
— Şi acum, scumpii mei tovarăşi – spuse Michel Ardan
— să ne simţim ca acasă. Eu unul, sunt tare gospodar şi tare priceput în direcţia aceasta. E vorba de a ne folosi cât mai bine de noua noastră locuinţă şi să ne simţim bine în ea.
Pentru început să încercăm să vedem puţin mai limpede. Ce dracu! Gazul n-a fost născocit pentru cârtiţe!
Spunând aceasta, nepăsătorul tânăr făcu să scapere flacăra unui chibrit pe care-l frecase de talpa cizmei sale; apoi îl apropie de becul de ars, fixat la o butelie, în care hidrogenul carbonat aflat sub o mare presiune, putea să ajungă pentru iluminatul şi încălzitul casei lor pe timp de o sută patruzeci şi patru de ore, adică şase zile şi şase nopţi.
Gazul se aprinse. Proiectilul astfel iluminat, apăru ca o odaie confortabilă, cu pereţii capitonaţi, mobilată de jurâmprejur cu divanuri şi al cărei tavan se boltea în formă de dom.
Toate obiectele ce se aflau acolo – arme, unelte, scule
—.bine prinse şi susţinute pe rotunjimile tapiţeriei, trebuiau să reziste fără nici un fel de probleme izbiturii de la plecare.
Tot ce era omeneşte cu putinţă se făcuse spre a duce labun sfârşit o încercare atât de cutezătoare.
Michel Ardan se uită peste tot şi apoi spuse foarte mulţumit de felul în care se instalase.
— E o închisoare, spuse el, dar o închisoare ce se plimbă şi unde ai dreptul să-ţi scoţi nasul la fereastră, aşa că aş închiria-o şi pe o sută de ani! Zâmbeşti, Barbicane?
— Ai vreun gând ascuns? îţi spui că această închisoare ar putea fi mormântul nostru? Fie, chiar şi mormânt, dar nu i-aş schimba nici pentru acela al lui Mahomed, care pluteşte prin văzduh, dar nu umblă!
În timp ce Michel Ardan vorbea astfel, Barbicane şi Nicholl îşi făceau ultimele lor pregătiri.
Cronometrul lui Nicholl arăta ora zece şi douăzeci de minute seara, când cei trei călători se închiseră definitiv în proiectilul lor. Cronometrul său era reglat la o zecime de secundă după acela al inginerului Murchison. Barbicane se uită la el.
— Dragii mei, spuse el, e zece şi douăzeci. La zece patruzeci şi şapte, Murchison va lansa scânteia electrică pe firul ce este legat de încărcătura tunului. Exact în clipa aceea vom părăsi sferoidul nostru. Mai avem aşadar, încă douăzeci şi şapte de minute de petrecut pe Pământ.
— Douăzeci şi şase de minute şi treisprezece secunde, răspunse Nicholl cel metodic.
— Ei bine! exclamă Michel Ardan binedispus – în douăzeci şi şase de minute, câte nu se pot face! Se pot discuta, de pildă, cele mai serioase probleme morale sau politice şi chiar se şi pot rezolva! Douăzeci şi şase de minute bine folosite preţuiesc mai mult de cât douăzeci şi şase de ani, în care nu se face nimic! Ei, câteva clipe ale unui Pascal sau ale unui Newton sunt mult mai preţioase decât întreaga existenţă a unei mulţimi de tâmpiţi insuportabili…
— Şi ce concluzie tragi de aici, veşnice orator? întrebă preşedintele Barbicane.
— Trag concluzia că mai avem douăzeci şi şase de minute, răspunse Ardan.
— Doar douăzeci, şi patru, spuse Nicholl.
— Douăzeci şi patru dacă tu ţii atât de mult la lucrarea aceasta, îndrăzneţe căpitan – răspunse Ardan – douăzeci şi patru de minute în timpul cărora am putea adânci…
— Michel, spuse Barbicane, cât va dura drumul vom avea tot timpul să adâncim cele mai arzătoare probleme. Să ne vedem acum de plecare.
— Nu suntem gata?
— Fără-ndoială. Dar am mai putea face ceva pentru a micşora pe cât se poate primul şoc!
— Nu avem straturile de apă închise între despărţiturile brizante şi a căror elasticitate ne va păzi îndeajuns?
— Nădăjduiesc, dragă Michel, răspunse cu blândeţe Barbicane, dar nu-s chiar aşa de sigur!
— Auzi la caraghiosul ăsta! exclamă Michel Ardan.
Nădăjduieşte… Nu e sigur!… Şi a aşteptat clipa în care suntem prinşi în laţ pentru a ne face această jalnică mărturisire! Eu cer să plec de aici!
— Şi pe ce cale? i-o întoarse Barbicane.
— E drept! spuse Michel Ardan, e” cam anevoios. Ne aflăm într-un tren şi fluierul conductorului se va auzi mai înainte de a trece douăzeci şi patru de minute…
— Douăzeci, rosti Nicholl.
Câteva clipe cei trei călători se uitară unul la celălalt.
Apoi cercetară din ochi lucrurile ce se aflau întemniţate o dată cu ei.
— Totul e în ordine, spuse Barbicane. E vorba să ne hotărâm cum să ne aşezăm mai bine, pentru a putea suporta şocul plecării. Poziţia pe care trebuie s-o luăm nu ne poate fi indiferentă, şi pe cât e cu putinţă trebuie să împiedicăm ca sângele să se urce prea repede la cap.
— Aşa este, zise Nicholl.
— Atunci, răspunse Michel Ardan, gata să-şi schimbe pilda în faptă, să stăm cu capetele în jos şi picioarele în sus, aidoma clovnilor de la Great Circus!
— Nu, zise Barbicane, să ne culcăm pe o coastă. Vom rezista mai bine şocului. Să ştiţi că în clipa când proiectilul va porni, fie că vom fi înăuntru, fie că vom fi în faţă, e cam acelaşi lucru.
— Dacă nu e decât „cam” acelaşi lucru, sunt liniştit, răspunse Michel Ardan.
— Eşti de acord cu mine, Nicholl? întrebă Barbicane.
— Pe deplin, răspunse căpitanul. Mai sunt treisprezece minute şi jumătate.
— Nicholl ăsta nu-i om, exclamă Michel, e un cronometru cu secundar şi opt orificii…
