Capitolul 1
ÎN CARE NORTH POLAR PRACTICAL ASSOCIATION LANSEAZĂ O NOTIFICARE ÎN LUMEA VECHE ŞI LUMEA NOUĂ
— Care va să zică, domnule Maston, dumneata pretinzi că o femeie n-ar fi niciodată în stare să contribuie la progresul ştiinţelor matematice sau experimentale?
— Spre marele meu regret, Mistress Scorbitt, sunt obligat să susţin această părere, răspunse J. T. Maston. Recunosc, mă rog, că au existat sau că există unele matematiciene celebre, mai ales în Rusia; dar, ţinând seama de conformaţia creierului femeii, ea nu poate ajunge niciodată un Arhimede şi, cu atât mai puţin, un Newton.
— Vai, domnule Maston, dă-mi voie, te rog, să protestez în numele sexului feminin…!
—. Care este cu atât mai fermecător, Mistress Scorbitt, cu cât nu-i deloc menit să-şi închine viaţa studiilor abstracte.
— Prin urmare, domnule Maston, dumneata eşti de părere că o femeie, văzând cum cade un măr, n-ar fi putut să descopere legea atracţiei universale, aşa cum a făcut ilustrul savant englez la sfârşitul celui de al XVII-lea secol?
— Văzând cum cade un măr, Mistress Scorbitt, unei femei nu i-ar fi trecut prin cap decât gândul să-l mănânce… Urmând pilda mamei noastre, Eva!
— După cum văd, dumneata crezi că femeile n-au nici o aptitudine pentru înalte speculaţii intelectuale.
— Nici o aptitudine?… Nu spun asta, Mistress Scorbitt! Îmi iau totuşi îngăduinţa să observ că, de când există oameni pe pământ şi deci şi femei, nu s-a pomenit încă vreun creier de femeie căruia să-i datorăm vreo descoperire în domeniul ştiinţific, asemănătoare celor ale lui Aristotel, Euclid, Kepler sau Laplace.
— Ei, şi aceasta poate constitui o dovadă? Trecutul hotărăşte irevocabil şi viitorul?
— Deh!… Ceea ce nu s-a întâmplat de mii de ani încoace, n-o să se întâmple… Fară îndoială… Nici de acum înainte…
— Atunci, după câte văd, domnule Maston, nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să ne resemnăm; nu suntem bune decât…
— Decât să fiţi bune! Răspunse J. T. Maston, cu amabilitatea curtenitoare pe care o poate avea un savant cu capul împuiat de X-uri.
Dealtfel, Mistress Evangelina Scorbitt era dispusă să se mulţumească şi cu atât.
— Ei bine, domnule Maston, reluă ea, fiecare cu rolul lui în lumea asta. Dumneata rămâi calculatorul extraordinar care eşti! Dăruieşte-te în întregime problemelor ridicate de această operă uriaşă, căreia sunteţi pe cale, dumneata şi prietenii dumitale, să vă închinaţi viaţa. Cât despre mine, eu am să fiu „femeia bună” care trebuie să fiu, dându-vă concursul meu bănesc.
— Ceea ce o să-ţi asigure recunoştinţa noastră veşnică! Răspunse J. T. Maston.
Obrajii doamnei Scorbitt se împurpurară de plăcere, pentru că avea – dacă nu pentru toţi savanţii în general – cel puţin pentru J. T. Maston o simpatie cu totul deosebită. Oare inima femeii nu-i o prăpastie adâncă?
Era într-adevăr uriaşă opera aceasta, în care bogata văduvă americană se hotărâse să învestească un capital însemnat.
Iată despre ce operă era vorba şi ce ţel pretindeau că urmăresc iniţiatorii ei.
Ţinuturile arctice propriu-zise cuprind, după Maltebrun, Reclus, Saint-Martin şi cei mai autorizaţi geografi:
1. Devonul nordic, adică insulele acoperite de gheţuri din Marea Baffin şi strâmtoarea Lancaster;
2. Georgia nordică, formată din Ţara lui Banks şi dintr-un mare număr de insule, ca insulele Sabine, Byam-Martin, Griffith, Cornwallis şi Bathurst;
3. Arhipelagul lui Baffin-Parr, compus din diferite regiuni ale continentului polar, ca Southampton, Cumberland, James-Sommerset, Boothia-Felix, Melville şi altele, aproape necunoscute.
În ţinutul acesta nordic, mărginit de paralela 78, uscatul se întinde pe 1 400 000 de mile pătrate, iar marea pe 700 000 de mile pătrate.
Dincolo de această paralelă, îndrăzneţi exploratori moderni1 au reuşit să înainteze până aproape de paralele 84, descoperind câteva ţărmuri pierdute în spatele unui lanţ înalt de banchize şi dând nume capurilor, piscurilor, golfurilor sau golfuleţelor de pe aceste ţinuturi întinse, care ar putea fi numite Podişul Arctic. Dincolo de paralela 84 domneşte taina, irealizabilul desideratum al cartografilor; nimeni nu ştie încă dacă îngrămădirea de netrecut de gheţuri de la Polul Nord ascunde sub ea, pe o întindere de 6° latitudine, pământuri sau mări.
Şi iată că, în 189…, guvernul Statelor Unite avu năstruşnica idee să propună lumii întregi scoaterea la mezat a regiunilor din jurul Polului Nord, neexplorate încă. Concesionarea regiunilor polare era solicitată de o societate americană, care se constituise în vederea cumpărării acestei tichii boreale a globului pământesc.
Este drept că, mai înainte cu vreo câţiva ani, Conferinţa de la Berlin alcătuise un cod special, spre folosinţa marilor puteri care vor să pună mâna pe bunul altuia sub pretextul colonizării sau al deschiderii de noi debuşee pentru comerţ. Totuşi, se pare că acest cod nu se putea aplica în cazul de faţă, deoarece teritoriile polare nu erau locuite.
Cum, însă, ceea ce nu-i al nimănui este şi al tuturor, noua societate nu pretindea să „ocupe”, ci să „dobândească”, pentru ca să fie la adăpost de orice reclamaţie ulterioară.
În Statele Unite nu există proiect, oricât de îndrăzneţ – ba chiar aproape irealizabil – care să nu găsească atât adepţi atraşi de laturile lui practice, cât şi bani pentru a fi tradus în fapt. Se văzuse asta destul de bine cu câţiva ani mai înainte, când Gun-Club („Clubul artileriştilor”) din Baltimore se hotărâse să trimită un proiectil în Lună, sperând să obţină o linie de legătură directă cu satelitul nostru2. Oare nu tocmai întreprinzătorii yankei furnizaseră cele mai mari sume de care avea nevoie această încercare interesantă? Şi dacă încercarea a putut avea loc, faptul nu se datoreşte oare celor doi membri ai clubului amintit mai sus, care au îndrăznit să înfrunte riscurile acestei experienţe supraomeneşti?
