Capitolul 1
OAZA GABČS
— Ce ştii?
— Ce-am auzit în port…
— Se vorbea despre nava care umblă după… Care o să-l ducă pe Hadjar?
— Da… În Tunis, unde va fi judecat.
— Şi condamnat?
— Condamnat.
— Allah n-o să îngăduie una ca asta, Sohar!… Nu, n-o să îngăduie…!
— Tăcere! Zise deodată Sohar, ciulindu-şi urechile ca şi cum ar fi auzit un zgomot de paşi pe nisip.
Fără să se ridice, se târî spre intrarea micii moschei părăsite unde avea loc această discuţie. Mai era încă ziuă, însă soarele urma să dispară curând după dunele ce mărginesc în această parte litoralul Sirtei Mici. La începutul lui martie, amurgul nu ţine mult la paralela treizeci şi patru de grade din emisfera nordică. Astrul strălucitor nu se apropie aici de orizont printr-o coborâre oblică; pare să cadă vertical, precum un corp supus legilor gravitaţiei.
Sohar se opri, apoi făcu câţiva paşi dincolo de pragul calcinat de fierbinţeala razelor solare. Privirea sa parcurse într-o clipă şesul dimprejur.
Spre nord, coroanele înverzite ale unei oaze, conturându-se la un kilometru şi jumătate distanţă. La sud, nesfârşitele întinderi de plajă gălbuie, tivite cu spumă de mareea în creştere. La vest, o îngrămădire de dune, profilată pe cer. La est, o bună porţiune din acea mare care formează golful Gabčs ţi scaldă ţărmul tunisian, curbându-se înspre ţinuturile Tripolitaniei.
Briza uşoară a vestului, după ce împrospătase aerul zilei, căzuse odată cu lăsarea serii. Nici un zgomot nu ajunse la urechea lui Sohar. I se păruse că aude pe cineva umblând în jurul acelui cub de zidărie veche şi albă, străjuit de un palmier bătrân, dar recunoscu că se înşelase. Nimeni, nici dinspre dune, nici dinspre plajă. Înconjură micul monument. Pustiu, şi nici o urmă de paşi pe nisip în afara celor lăsate de el şi de mama lui în faţa intrării în moschee.
Trecu abia un minut de la ieşirea lui Sohar şi Djemma apăru în prag, neliniştită că nu-şi vedea fiul întorcându-se. Acesta, care tocmai se ivea de după colţul clădirii, o linişti printr-un gest.
Djemma era o africană de neam tuareg, trecută de şaizeci de ani, înaltă, puternică, dreaptă în talie, plină de energie. Ochii albaştri, ca ai tuturor femeilor din rasa ei, aveau o privire în care ardoarea se întâlnea la fel de intens cu mândria. Albă la piele, ea părea galbenă din cauza ocrului ce-i acoperea fruntea şi obrajii. Era îmbrăcată într-o ţesătură de culoare închisă, un burnuz1 larg din lâna furnizată cu atâta abundenţă de turmele din Hammâma, care trăiesc pe lângă mlaştinile uscate sau şoturile2 Tunisiei inferioare. O glugă îi acoperea capul cu păr bogat, abia încărunţit.
Djemma rămase în locul acela, nemişcată, până ce fiul ei ajunse lângă ea. El nu descoperise nimic suspect în împrejurimi, iar liniştea nu era tulburată decât de cântecul tânguitor al păsării bu-habibi, vrabia din Djerid; mai multe perechi zburau în direcţia dunelor.
Djemma şi Sohar se întoarseră în moschee, aşteptând ca noaptea să le îngăduie să ajungă la Gabčs fără a fi văzuţi.
Conversaţia continuă astfel:
— Nava a ieşit din Goulette?
— Da, mamă, iar azi-dimineaţă trecea de capul Bon… Crucişătorul Chanzy…
— O să ajungă în noaptea asta?
— În noaptea asta… Numai dacă nu face escală la Sfax… Dar e mai mult ca sigur că va ancora nu departe de Gabčs, unde fiul tău şi fratele meu îi va fi predat…
— Hadjar!… Hadjar!… Murmură bătrâna mamă. Şi, tremurând toată de mânie şi de durere, strigă:
— Fiul meu… Fiul meu! Ghiaurii au să-l ucidă, nu-l voi mai vedea… Iar el, el n-o să-i mai poată îndemna pe tuaregi la războiul sfânt!… Nu… Nu! Allah n-o să îngăduie asta.
Apoi, ca şi cum criza i-ar fi sleit puterile, Djemma căzu în genunchi într-un ungher al strâmtei încăperi şi rămase tăcută.
Sohar se postă din nou în prag, rezemat cu coatele de cadrul uşii, ţeapăn de parcă ar fi fost de piatră, ca una dintre statuile ce împodobesc uneori intrarea în moschei. Nici un zgomot neliniştitor nu-l smulse din imobilitate. Umbrele dunelor se alungeau încet-încet spre est, pe măsură ce soarele cobora la orizont în partea opusă. La răsărit de Sirta Mică apăreau primele constelaţii. Felia subţire a discului lunar aflat la începutul primului său pătrar aluneca dincolo de ceţurile îndepărtate ale apusului. Se pregătea o noapte calmă şi întunecoasă; stelele erau gata să se ascundă sub o perdea de aburi uşori.
Puţin după ora şapte, Sohar reveni lângă mama lui şi îi spuse:
— E timpul…
— Aşa-i, răspunse Djemma, şi mai e timpul ca Hadjar să fie scos din mâinile acelor ghiauri… Trebuie să ajungă afară din închisoarea din Gabčs înainte de răsăritul soarelui… Mâine va fi prea târziu.
— Totul e pregătit, mamă, zise Sohar. Prietenii ne aşteaptă. Cei din Gabčs au aranjat evadarea. Cei din Djerid îl vor însoţi pe Hadjar şi n-o să se lumineze bine de ziuă când ei au să fie deja departe în deşert.
— Iar eu împreună cu ei, declară Djemma, căci n-o să-mi părăsesc fiul…
— Iar eu împreună cu voi, adăugă Sohar. N-o să-mi părăsesc nici fratele, nici mama!
Djemma îl trase spre ea şi-l strânse în braţe. Apoi, aranjându-şi gluga burnuzului, trecu pragul.
Pe când se îndreptau spre Gabčs, Sohar mergea cu câţiva paşi înaintea ei. În loc să urmeze liziera ţărmului, de-a lungul dârei de ierburi marine lăsate de ultima maree pe nisip, se ţineau pe lângă dune, sperând că vor fi astfel mai greu descoperiţi pe traseul acela de un kilometru şi jumătate. Acolo unde era oaza, arborii, aproape contopiţi în întunericul din ce în ce mai gros, se zăreau destul de confuz. Nici o lumină nu străpungea bezna. În casele arabe, lipsite de ferestre, ziua pătrunde numai prin curţile interioare, iar odată cu lăsarea nopţii nici o sclipire nu răzbate afară.
Totuşi, un punct luminos nu întârzie să apară deasupra vag bănuitelor contururi ale oraşului. Destul de intensă dealtfel, raza trebuie să fi venit din partea mai înaltă a localităţii Gabés, poate de la minaretul vreunei moschei, poate de la castelul care o domina.
