Capitolul I ÎNTR-UN COLŢ ÎNDEPĂRTAT AL PROVINCIEI CONNAUGHT.
Irlanda, a cărei suprafaţă este de douăzeci de milioane de acri, adică de vreo zece milioane de hectare, este guvernată de un vicerege sau lord-locotenent1, asistat de un Consiliu privat, pe baza unei împuterniciri a suveranului Marii Britanii. Ea este împărţită în patru provincii: Leinster la răsărit, Munster la miazăzi, Connaught la apus şi Ulster la miazănoapte.
Regatul-Unit al Marii Britanii şi Irlandei alcătuia odinioară doar o singură insulă, ne spun istoricii. Acum există două şi sunt mai degrabă despărţite prin neînţelegeri de ordin moral, decât prin obstacole naturale. Irlandezii, prieteni ai francezilor, au rămas duşmanii englezilor la fel ca la început.
Este o ţară frumoasă pentru turişti această Irlandă, însă este o patrie tristă pentru locuitorii săi. Ei n-o pot face mai rodnică, dânsa nu-i poate hrăni – mai cu seamă în partea sa de nord. Şi, cu toate acestea, nu este un ţinut sterp, de vreme ce copiii ei se numără cu milioanele şi, dacă mama nu mai are lapte pentru puii săi, în schimb dânşii o iubesc cu toţii pătimaş. Aşa se face că au dăruit-o din belşug cu cele mai dulci nume, cele mai sweet2, cuvânt care revine adesea pe buzele lor. Irlanda este „Verdele Erin” şi ea este într-adevăr înverzită. Este „Frumoasa de smarald, dar un smarald montat în granit şi nu în aur. Este „Insula pădurilor”, însă, şi mai mult încă, insula stâncilor. Este „Ţinutul cântecelor”, dar cântecele nu ies la iveală decât din guri bolnăvicioase. Este „Cea dintâi Floare a mărilor”, însă aceste flori se veştejesc repede sub răsuflarea rafalelor de vânt. Sărmana Irlandă! Numele său ar fi mai curând „Insula Mizeriei”, pe care ar fi trebuit să-l poarte de mai multe veacuri încoace: trei milioane de nevoiaşi la o populaţie de opt milioane de locuitori.
În această ţară a Irlandei, a cărei altitudine medie este de o sută şi treizeci de metri, două regiuni înalte despart net câmpiile, lacurile şi turbăriile dintre golful Dublin şi golful Galway. Insula este scobită ca un lighean – un lighean din care apa nu lipseşte, deoarece, împreună, lacurile Verdelui Erin acoperă cam două mii trei sute de kilometri pătraţi.
Westport, un mic orăşel din provincia Connaught, este situat în fundul golfului Clew, presărat cu trei sute şaizeci şi cinci de insule sau insuliţe, întocmai ca şi golful Morbihan de pe coastele Bretaniei. Este unul dintre cele mai fermecătoare golfuri de pe întregul litoral irlandez, cu promontoriile, capurile şi limbile sale de pământ ce înaintează în ocean, aşezate ca tot atâţia colţi de rechin ce muşcă hulele din larg.
La Westport îl vom întâlni pe Prichindel la începutul istorisirii vieţii sale de copil. Vom vedea cum şi când povestea acestei vieţi avea să şi ia sfârşit.
Populaţia târguşorului – cu totul vreo cinci mii de suflete – este, în cea mai mare parte, catolică. În ziua aceea, care s-a nimerit să fie tocmai o duminică, l7 iunie l875, majoritatea locuitorilor se duseseră la biserică spre a lua parte la slujba de dimineaţă. Connaught, ţinutul de origine al înaintaşilor lui Mac Mahon3, dă naştere acelor tipuri celtice prin excelenţă, care s-au păstrat în cele mai vechi familii şi pe care persecuţiile le-au tot dat îndărăt. Dar ce regiune sărmană, care îndreptăţeşte zicala obişnuită: „Să mergi în Connaught înseamnă să pătrunzi în infern”!
Lumea este săracă prin târguşoarele din Irlanda de Sus şi, cu toate acestea, dacă întâlneşti la tot pasul trenţele purtate în zi de lucru, ai să vezi acolo şi vechiturile zilelor de sărbătoare, zdrenţe cu volănaşe şi cu pene. Oamenii pun pe ei tot ce au mai puţin ferfeniţit. Bărbaţii umblă cu mantii peticite, cu poalele împodobite cu ciucuri; femeile, îmbrăcate cu fuste etajate unele peste altele, cumpărate de pe la negustorii de haine vechi, poartă pe cap pălării dintr-acelea garnisite cu flori artificiale, din care n-a mai rămas decât montura de sârmă.
Toţi aceşti oameni au venit în picioarele goale până în pragul bisericii, ca să nu-şi strice încălţămintea – ghetuţe cu pingelele crăpate, ciubote cu căputele rupte – fără de care, din bună-cuviinţă, nimeni n-ar îndrăzni să intre pe uşa templului.
În clipa când începe povestirea noastră, nu vedeai nici ţipenie de om pe străzile Westportului, dacă n-am pune la socoteală un individ ce împingea la o cotigă trasă de un câine mare şi costeliv, negru cu pete de culoarea focului, cu labele sfâşiate de pietrele drumurilor, cu blana roasă din pricina căpăstrului.
„Marionete regale… Marionete! striga omul acela cât îl ţinea gura.
Venise din Castlebar, capitala comitatului Mayo. Îndreptându-se către apus, el străbătuse trecătoarea dintre înălţimile ce stau faţă-n faţă cu marea, ca majoritatea cea mai însemnată a munţilor Irlandei: spre nord lanţul Nephin cu domul său mare de peste opt sute de metri, iar spre sud Croagh-Patrick, unde marele sfânt irlandez care a adus aici creştinismul în secolul al IV-lea îşi petrecea cele patruzeci de zile de post dinaintea paştelui. După aceea, coborâse primejdioasele povârnişuri ale podişului Conemare; sălbaticele ţinuturi ale lacurilor Mask şi Corrib, ce duc înspre golful Clew. Nu luase trenul companiei, de căi ferate Midland-Great-Western, ce face legătura între Westport şi Dublin; nici măcar nu-şi încărcase bagajele în diligenţa poştei ori în căruţele sau carts4 care se vântură pe toată suprafaţa ţării. El călătorise întocmai ca un negustor de bâlci, lăudându-şi peste tot şi în gura mare spectacolul de marionete, ridicând în picioare, din când în când, cu câte o năprasnică lovitură de bici, pe câinele acela mare ce nu mai putea merge. Un urlet de durere răspundea acestei crâncene şfichiuiri, aplicată întotdeauna cu o mână viguroasă şi, uneori, un soi de geamăt prelung, care ieşea dinlăuntrul căruţului.
Şi, după ce omul nostru îi spune vânjosului animal:
— Ai să porneşti, odată, pui de căţea…?
Părea să se adreseze altcuiva, ascuns în lada vehiculului, atunci când strigă:
— Ai să taci, odată, fecior de câine?
În clipa aceea geamătul încetează şi cotiga o porneşte iar la drum, încet, încet.
Acest om se numeşte Thornpipe. Din ce ţinut s-o trage? N-are a face. Este de ajuns să ştim despre el că e unul dintre acei anglo-saxoni care, în insulele britanice, iau naştere în număr destul de mare din păturile cele mai de jos ale populaţiei. Thornpipe acesta nu este mai înzestrat cu simţire decât o fiară sălbatică şi nu are mai multă inimă decât o stâncă.
