Capitolul I.
FRATELE SAM ŞI FRATELE SIB
— Bet!
— Beth!
— Bess!
— Betsey!
— Betty!
Acestea fură numele care răsunară, unul după altul, în măreţul hol din Helensburgh – o manie a fratelui Sam şi a fratelui Sib de a-şi striga femeia de serviciu din vila de la ţară.
Dar, de data aceasta, aceste diminutive familiare ale numelui de Elisabeth nu avură darul să o facă pe această minunată doamnă să apară mai repede decât dacă ar fi strigat-o pe numele ei întreg.
Intendentul Partridge, în persoană, fu cel care, ţinându-şi boneta în mână, se arătă în faţa holului. Partridge, adresându-se celor două persoane cu înfăţişare plăcută care stăteau în arcada unei ferestre, ale cărei trei părţi cu geamurile în formă de romb ieşeau în relief pe faţada locuinţei, spuse:
— Domnii au strigat-o pe doamna Bess; dar doamna Bess nu este în casă.
— Dar unde este, Partridge?
— O însoţeşte pe domnişoara Campbell, care se plimbă prin parc.
Şi grav, la un semn făcut de cele două persoane, Partridge se retrase.
Fraţii Sam şi Sib – pe adevăratul lor nume de botez Samuel şi Sebastian – erau unchii domnişoarei Campbell.
Scoţieni de viţă veche, scoţieni dintr-un străvechi clan din Ţinuturile de Sus, ei doi împreună numărau ca vârstă o sută douăzeci de ani, cu o diferenţă doar de cincisprezece luni între Sam, cel mare, şi Sib, cel mai mic. Pentru a schiţa numai în câteva trăsături, aceste prototipuri de bunătate, devotament, onoare, este de ajuns să amintim că întreaga lor existenţă şi-o închinaseră nepoatei lor. Erau fraţii mamei ei, care, văduvă la un an după căsătorie, muri curând, secerată de o boală fulgerătoare. Sam şi Sib Melvill rămaseră deci pe lumea aceasta singurii păzitori ai micei orfane. Uniţi în aceeaşi dragoste, nu trăiau, nu gândeau şi nu visau decât pentru ea.
Pentru ea rămăseseră burlaci, fără păreri de rău de altfel, fiind din acele fiinţe minunate care nu au de jucat alt rol aici, pe pământ, decât pe acela de tutori. Şi încă cu asta nu am spus tot: cel mai mare devenise tatăl, cel mai mic devenise mama copilului. Astfel că uneori se întâmpla ca domnişoara Campbell să-i salute cu un foarte firesc:
— Bună ziua, tată Sam! Ce mai faci, mamă Sib?
Cu cine am putea să-i comparăm mai potrivit pe aceşti doi unchi – minus aptitudinile lor în afaceri – dacă nu cu fraţii Cheeryble, cu cei doi caritabili negustori, atât de buni, atât de uniţi, atât de afectuoşi, din cartierul negustoresc al Londrei, fiinţele cele mai perfecte care au ieşit din imaginaţia lui Dickens. Ar fi cu neputinţă să se găsească o mai potrivită asemănare şi chiar dacă autorul acestei povestiri ar trebui să fie acuzat de a fi împrumutat portretul lor din capodopera Nicolas Nickleby, nimănui nu ar avea de ce să-i pară rău.
Sam şi Sib Melvill, înrudiţi, prin căsătoria surorii lor, cu o ramură mai îndepărtată a vechii familii Campbell, nu s-au despărţit niciodată. Aceeaşi educaţie îi făcuse să semene şi din punct de vedere moral. Primiseră împreună aceeaşi învăţătură în acelaşi colegiu şi în aceeaşi clasă. Cum în general emiteau aceleaşi păreri asupra tuturor lucrurilor, în termeni identici, unul putea totdeauna să încheie fraza celuilalt cu aceleaşi expresii, subliniate cu aceleaşi gesturi. De fapt, aceste două fiinţe nu formau decât una singură, cu toate că în constituţia lor fizică existau unele diferenţe, în adevăr, Sam era puţin mai înalt decât Sib, Sib puţin mai gras decât Sam; dar ar fi putut să schimbe între ei părul lor cărunt fără ca să ştirbească ceva din expresia onestă a chipurilor lor, pe care era întipărită toată nobleţea descendenţilor clanului Melvill.
Mai trebui să adăugăm că, în croiala hainelor lor – simple şi de modă veche – în alegerea stofelor, – postav bun, englezesc – aveau de asemenea gusturi înrudite, în afară de faptul că – şi cine ar putea explica această uşoară deosebire?
— Sam părea să prefere albastrul închis şi Sib maronul întunecat. În adevăr, cine nu ar fi vrut să trăiască în intimitatea acestor demni gentlemeni? Obişnuiţi să meargă cu acelaşi pas în viaţă, ei se vor opri, fără îndoială, la mică distanţă unul de celălalt, când va veni ceasul opririi definitive. în orice caz, aceşti doi din urmă stâlpi ai casei Melvill erau solizi. Mai aveau să susţină încă multă vreme bătrânul edificiu al neamului lor, care data din secolul al patrusprezecelea – timpurile epice ale lui Robert Bruce1 şi Wallace2, epocă eroică în timpul căreia Scoţia lupta cu englezii pentru independenţă.
Dar dacă Sam şi Sib Melvill nu mai avuseseră prilejul să lupte pentru binele ţării, dacă viaţa lor mai puţin agitată se depanase în liniştea şi belşugul dat de avere, nu trebuie să le facem vreo vină, nici să credem că ar fi degenerat. Ei continuaseră, săvârşind binele, tradiţiile strămoşilor.
Astfel că, amândoi sănătoşi, neavând a-şi reproşa nici o singură abatere în existenţa lor, erau sortiţi să îmbătrânească fără ca vreodată să devină bătrâni la trup sau la minte.
Poate că aveau totuşi un defect – cine se poate lăuda că este perfect? Acela de a-şi împodobi conversaţia cu imagini şi citate împrumutate de la celebrul castelan Abbotsford şi mai ales din poemele epice ale lui Ossian3, după care se înnebuneau. Dar cine ar putea să le facă din asta o vină în ţara lui Fingal şi a lui Walter Scott?
Pentru a le completa portretul cu o ultimă trăsătură, trebuie să amintim că erau mari amatori de a priza tutun. Or, toată lumea ştie că, în Regatul Unit, firma negustorilor de tutun reprezintă de cele mai multe ori un scoţian voinic cu tabachera în mână, împăunându-se în costumul său tradiţional. Ei, bine, fraţii Melvill ar fi putut foarte bine figura pe una din acele firme mâzgălite, de tablă, care scârţâie la streaşină debitelor. Prizau tot atât, ba chiar mai mult decât oricine de dincoace ca şi de dincolo de Tweed4. Dar, un amănunt caracteristic, nu aveau decât o singură tabacheră, într-adevăr uriaşă. Acest obiect mobil trecea pe rând din buzunarul unuia în buzunarul celuilalt.
