…Şi vino cât poţi de repede, scumpul meu Henri. Te aştept cu nerăbdare. Dealtminteri, ţara este minunată şi această regiune a Ungariei de Jos este de natură să intereseze pe un inginer ca tine. De n-ar fi decât din acest punct de vedere, şi n-ai să regreţi această călătorie.
Al tău cu toată dragostea, MARC VIDAL”
Astfel se sfârşea scrisoarea pe care am primit-o de la fratele meu, la 4 aprilie l757.
Nici un semn prevestitor nu mi-a arătat sosirea acestei scrisori, care mi-a parvenit ca de obicei, adică prin mijlocirea succesivă a poştaşului, a portarului şi a valetului care, fără să bănuiască importanţa gestului său, mi-a întins-o pe o tavă cu liniştea lui obişnuită.
Şi tot aşa de liniştit am fost şi eu, în vreme ce deschideam plicul şi citeam scrisoarea până la capăt, până la ultimele rânduri care conţineau totuşi în germene evenimentele extraordinare în care aveam să fiu amestecat.
Aşa-i orbirea oamenilor! În felul acesta se ţese neîncetat, fără ca ei s-o ştie, urzeala misterioasă a destinului lor!
Fratele meu spunea adevărul. Nu regret această călătorie. Dar am motiv s-o povestesc? Nu face ea parte din acele lucruri pe care e mai bine să le treci sub tăcere? Cine o să dea crezare unei istorii atât de ciudate, pe care până şi cei mai îndrăzneţi poeţi nu s-ar fi încumetat vreodată, fără îndoială, s-o scrie?
Ei bine, fie! Voi înfrunta riscul. De voi fi sau nu crezut, cedez unei nevoi irezistibile de a retrăi acest şir de întâmplări extraordinare, al căror prolog îl constituie, întrucâtva, scrisoarea fratelui meu.
Fratele meu Marc, pe atunci în vârstă de douăzeci şi opt de ani, obţinuse deja succese remarcabile ca pictor de portrete. Cea mai delicată şi mai adâncă afecţiune ne lega pe unul de altul. Din partea mea era puţin şi-o dragoste paternă, căci eram cu opt ani mai mare decât el. Noi rămăsesem, încă de foarte tineri, orfani de ambii părinţi, şi eu, ca frate mai mare, a trebuit să-i fac educaţia lui Marc. Întrucât el dovedea aptitudini deosebite pentru pictură, îl îndemnasem spre această carieră în care avea să cunoască, pe bună dreptate, succese atât de răsunătoare.
Acum iată că Marc era în ajunul căsătoriei sale.
De mai multă vreme el locuia la Ragz, un important oraş din Ungaria meridională. După mai multe săptămâni petrecute în capitală, la Budapesta, unde pictase un anumit număr de portrete foarte izbutite, foarte bine plătite, el putuse să-şi dea seama de primirea de care se bucură artiştii în Ungaria. Apoi, după terminarea şederii la Budapesta, coborâse de aici, pe Dunăre, până la Ragz.
Printre cele mai de vază familii din acest oraş se număra şi cea a doctorului Roderich, unul din cei mai renumiţi medici din întreaga Ungarie. Unui patrimoniu considerabil, el îi mai adăuga o avere importantă dobândită prin practicarea artei sale. În timpul vacanţelor pe care şi le acorda în fiecare an şi pe care le petrecea în călătorii împinse uneori până în Franţa, în Italia sau în Germania, bolnavii bogaţi îi regretau mult absenţa. Şi săracii tot aşa, căci el nu le refuza niciodată îngrijirile şi, în marea lui bunătate, nu-i neglija până şi pe cei mai umili, ceea ce-i atrăgea stima tuturor.
Familia Roderich se compunea din doctor, din soţie, din fiu, căpitanul Haralan, şi din fiică, Myra. Marc nu putuse frecventa această casă ospitalieră fără să fie cucerit de graţia şi de frumuseţea tinerei fete, ceea ce-i prelungise din cale afară de mult şederea la Ragz. Dar dacă Myra Roderich îi plăcuse, nu greşim deloc spunând că şi el îi plăcuse tot atât de mult Myrei Roderich. Dealtfel o şi merita pe deplin, căci Marc era – şi este încă, slavă domnului! – un băiat admirabil, fermecător, de statură înaltă, cu ochii albaştri foarte vii, cu părul castaniu, cu fruntea unui poet, cu fizionomia fericită a omului căruia viaţa i se oferă sub cele mai surâzătoare aspecte, cu un caracter suplu, cu temperamentul unui artist îndrăgostit fanatic de tot ce e frumos.
Cât despre Myra Roderich, n-o cunoşteam decât din scrisorile înflăcărate ale lui Marc şi ardeam de dorinţa s-o văd. Fratele meu dorea şi mai mult încă să mi-o prezinte. El mă ruga să vin la Ragz ca şef al familiei, şi nu admitea ca şederea mea acolo să dureze mai puţin de o lună. Logodnica sa – cum nu înceta să mi-o repete – mă aştepta cu nerăbdare. Îndată după sosirea mea, se va stabili data căsătoriei: Dar, mai înainte, Myra voia să-l vadă, cu ochii ei, pe viitorul ei cumnat, despre care i se vorbea atât de bine în toate privinţele – într-adevăr, aşa se exprimase ea, după cât se pare!… Chiar şi după acest mic amănunt îi poţi judeca pe membrii unei familii în care vei intra. Desigur, ca nu va rosti hotărâtorul „da” decât după ce Henri îi va fi prezentat de către Marc…
Toate astea, fratele meu mi le povestea în nenumăratele lui scrisori, cu multă bucurie, şi eu îl simţeam îndrăgostit nebuneşte de Myra Roderich.
Am spus că n-o cunoşteam decât din frazele entuziaste ale lui Marc. Şi totuşi, deoarece fratele meu era pictor, desigur că i-ar fi fost uşor s-o ia ca model şi s-o transpună pe pânză, sau cel puţin pe hârtie, într-o atitudine graţioasă, îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie a ei. Aş fi putut s-o admir de visu, ca să spun aşa. Myra nu voise însă acest lucru. Ea voia să-mi apară în persoană înaintea ochilor mei înmărmuriţi, susţinea Marc care, gândesc eu, nu voise nici el să insiste ca s-o facă să-şi schimbe hotărârea. Căci amândoi voiau să obţină ca inginerul Henri Vidal să-şi lase deoparte ocupaţiile şi să vină să se prezinte în saloanele casei Roderich în calitate de invitat de onoare.
Era nevoie de atâtea motive spre a mă convinge? Nu, desigur, şi nici eu nu l-aş fi lăsat pe fratele meu să se căsătorească fără să fiu prezent la căsătoria lui. Într-un răstimp destul de scurt, voi apărea deci în faţa Myrei Roderich, mai înainte ca ea să fi devenit cumnata mea.
