CUPRINS:
Jn fel de introducere: Renaşterea şi noul spirit al vremii…5
Papa Alexandru al Vl-lea Borgia…16
Jăvala familiei Borgia în Italia…16 todriguez di Borja y Doms din Spania la Roma. Cardinalul Rodrigo.
Borgia sub cinci papi…23
Cardinalul Rodrigo Borgia cumpără postul de papă. Probleme politice italiene şi europene. Alexandru al Vl-lea şi Savonarola…33 egăturile de rudenie…67 îrima – mijloc de stăpânire şi îmbogăţire…; 75 otrăvurile epocii…86
Erotismul şi sincopele papei…89
Moartea prin otrăvire a lui Alexandru Borgia şi unele concluzii…100
II. Cezar Borgia…110
Câte ceva din viaţa lui Cezar Borgia…110
Om politic şi luptător. Visul unei coroane: aut Caesar aut nihil!
Machiavelli şi Cezar Borgia…118
Cezar Borgia – omul. Prăbuşirea…149
III. Lucreţia Borgia…162
Tinereţea Lucreţiei Borgia…162
Puterea Lucreţiei la Vatican şi în conducerea bisericii catolice…179
Misterul Infantelui roman…185
Amorurile târzii ale Lucreţiei…189
Câteva cuvinte de sfârşit despre Lucreţia Borgia…195
Familia Borgia în faţa Renaşterii şi umanismului…198
Un final mai puţin obişnuit: „Sfântul Borgia” şi nişte concluzii amare… 202
UN FEL DE INTRODUCERE: RENAŞTEREA Şl NOUL SPIRIT AL VREMII.
Să facem o îndepărtată călătorie în timp. Să întoarcem filele trecutului şi să intrăm în fluviul întâmplărilor şi vieţii secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, din Italia. O vreme în care au trăit, activat şi gândit nişte oameni de curând eliberaţi de chingile şi lanţurile dure ale feudalismului sau ale cetăţii. Până unde au mers aceşti oameni cu faptele şi năzuinţele lor? Unde au ajuns unii dintre oamenii clasei dominante, lipsiţi de frâna morală şi de echilibrul în viaţă?
Răspunsul la aceste întrebări nu poate fi uşor formulat. Pe căi uneori ocolite, dar prin exemple documentate din viaţa familiei Borgia, cititorul va putea trage o serie de concluzii cu privire la felul cum a fost înţeles noul curs al vieţii de către clasele înalte ale societăţii romane.
Punctul de plecare a răspunsului asupra vieţii oamenilor secolului al XV-lea este o scurtă discuţie asupra Renaşterii şi umanismului şi a influenţei ideilor acestui curent în viaţa de toate zilele a oamenilor. Renaşterea şi umanismul constituie o mişcare culturală de mare anvergură, care a pornit din oraşele-republici ale Italiei nordice şi centrale. F. Engels, în lucrarea sa, Dialectica naturii, nota pe bună dreptate că această epocă „a fost cea mai măreaţă revoluţie progresistă pe care a trăit-o până atunci omenirea, o perioadă care necesita titani şi a dat naştere la titani, în ce priveşte forţa gândirii, pasiunea şi caracterul, în ceea ce priveşte multilateralitatea şi erudiţia”. Renaşterea a însemnat o revoluţie în gândire, în concepţia despre lume şi despre om. Ea nu a fost numai o întoarcere ia spiritul raţional şi uman şi la modele antice, faţă de gândirea scolastică a Evului Mediu: Renaşterea a însemnat mai ales o reînnoire în toate laturile vieţii societăţii şi individului, un nou mod de a concepe lumea, viaţa şi societatea, o teorie nouă cu privire la morală şi viaţă publică, un punct de plecare spre o nouă libertate în raporturile omului cu statul, cu biserica, cu ceilalţi indivizi.
Italiei i-a fost dat să pornească pe această nouă cale, dând omenirii marile creaţii ale perioadei Renaşterii şi umanismului, perioadă cuprinsă între secolele al XlV-lea şi al XVI-lea. Descoperirile geografice, expediţiile comerciale îndepărtate, începuturile cuceririlor coloniale, toate acestea deschideau un nou orizont omului acestei
— IP maselor populare şi ale epoci. Viaţa agitată, luptele de clasa aie orientare aprigă şi comunelor împotriva stăpânilor şi seniorilor aauea realistă vieţii politice. ^mtkte outernic centralizate, Prinsă între monarhiile feudale absolutiste P^1„' din cum ar fi Spania şi Franţa, dar şi hrăpăreaţa monarhie habst”urgicamn Austria, şi între realităţile violente şi haotice din interior, ixaiid să dezvolte calităţi deosebite de supleţe în politică şi sa pun serviciul ei tot ce' putea oferi spiritul uman. Pentru prima data se manifestau trăsături moderne în această societate înconjurata de medievalism, adeseori crud, sângeros şi primitiv.
În Italia au apărut în vremea Renaşterii oameni al căror spirit era pregătit de secole prin războaie civile şi prin violenţa pasiunilor, oameni capabili să-şi găsească prin eforturile personale propria lor orientare în materie de creaţie, de afirmare a spiritualităţii şi a personalităţii.
Trecerea mai mult sau mai puţin gradată, mai mult sau mai puţin brutală de la expresia colectivă medievală la expresia individuală, nu era ceva cu totul nou. Istoria este ca o inimă care bate. La anumite ore, energia populară ajunsă la o culme cere concentrarea momentană a tuturor ideilor morale, sociale etc. În Caldeea, în Egipt, în India sau în Grecia se întâlnesc asemenea momente. Ele nu ajung la atare dimensiuni ca în Renaştere, căci în Italia se găseau concentrate forţe spirituale şi tehnice mai avansate şi ele permiteau omului secolelor XIV-XVI să aibă o viziune şi o capacitate de creaţie mult mai înaltă, mai înaintată. Omul acestei epoci putea să ceară mai mult de la viaţă şi să dea mai mult vieţii şi societăţii. Renaşterea era necesară cu suflul ei umanist, de aceea a fost recunoscută şi iubită. Ca un copil minune al omenirii.
Carapacea închisă a celor zece secole de dogme, de rituri, de interdicţii, de oprimări şi formule medievale, cu aparatul social şi teologic care ţinea lumea în ignoranţă, fusese sfărâmată. Individul cu personalitatea lui îşi făcea loc tot mai puternic. Individualismul se manifesta cu energie. Omul acestei epoci apare ca un gigant plin de forţă şi curaj. Este individualitatea care se afirmă în creaţie, în politică, pe toate planurile vieţii. Numai în artă el acceptă subordonarea sa unei sarcini colective. El o face cu plăcere. Ceea ce nu se întâmplă în politică, unde se afirmă tiranul.
Faţă de omul Evului Mediu, omul Renaşterii şi-a schimbat soarta. A dispărut monotonia medievală. În locul ei a apărut o lume care este altceva, dar care încă nu este totdeauna cea mai bună.
În viaţa politică, statele italiene contau mai mult pe diplomaţia lor1), decât pe forţele militare pe care le-ar fi putut concentra. Fiecare stătuleţ avea în capitalele celorlalte state italiene un trimis special, agenţi secreţi, spioni.
În general, politica unui asemenea stat depindea de caracterul şi interesele principelui, de simpatiile şi de urile lui. De aceea diplomatul italian al secolului al XV-lea căuta să descopere sufletul tiranului pe lângă care era acreditat. Îi judeca fizionomia şi cuvintele, îşi organiza o „casă” cu clientelă oficială care îi vindea secretele principelui. Rapoartele ambasadorilor sunt pline de relatări care privesc viaţa de toate zilele a persoanelor importante. La Florenţa trebuie să se ştie dacă Cezar Borgia este bine dispus. Veneţia e ţinută la curent cu sănătatea papei Alexandru al Vl-lea Borgia. În consiliul papei fiecare ambasador are oamenii lui, de obicei doi cardinali din regiunea sa. Cu aceştia are întâlniri şi discuţii secrete, îi plăteşte bine. Face vizite cardinalului unui stat rival. Asistă la ceremoniile papale, cere audienţă papei, se strecoară în apartamentele acestuia şi pretutindeni trage cu urechea.
Dispacci pe care le-a lăsat Antonio Giustiniani, plenipotenţiarul Veneţiei pe lângă papa Alexandru al Vl-lea, cuprind o perfectă prezentare a stării bisericii catolice şi a psihologiei şefului ei. O scenă relatată de Giustiniani are în ea toate elementele unei bune comedii: Giustiniani, primit de papă, se menţine în generalităţi, în generalibus, dar încearcă să-l silească pe papă să discute cu el de particularibus. Dacă vrea să obţină vreun lucru deosebit sau vreo confidenţă de la suveranul pontif, face elogiul lui Cezar. Papa surâde şi începe să vorbească deschis. Dar dacă simte că este ceva la mijloc, Alexandru al Vl-lea ia poziţia „nobilă” şi exclamă: „Vorbiţi deschis, ambasadorule, căci de faţă nu vom fi decât Dumnezeu, eu şi dvs.”
Diplomaţii, cu ochii şi urechile în permanentă atenţie, sunt de o activitate deosebită. Machiavelli îl urmează călare pe Cezar în campania de iarnă a acestuia din Romagna. Giustiniani, în ultimele zile ale papei Alexandru al Vl-lea care era grav bolnav, ţinea necurmată legătura cu cardinalul de Neapole, reprezentantul efectiv al regelui spaniol, atunci arbitru al Italiei, şi trimetea câte trei sau patru depeşe pe zi Veneţiei, despre starea sănătăţii papei.
Orizontul politic al acestor diplomaţi era destul de limitat. În Roma ei puneau toată arta diplomaţiei lor în intrigi de palat sau de alcov, căutau să împiedice micile alianţe, să se alieze împotriva unui confrate italian, să nimicească şansele unui cardinal care voia să devină papă. Numai Machiavelli a ştiut să vadă dincolo de graniţele micului său stat, ale republicii Florenţa, ba chiar şi ale Italiei, având o viziune politică limpede asupra problemelor europene. El vedea clar cum ar trebui să acţioneze diplomaţia italiană pentru a da ţării sale un loc pe arena politică a Europei.
CUPRINS:
Jn fel de introducere: Renaşterea şi noul spirit al vremii…5
Papa Alexandru al Vl-lea Borgia…16
Jăvala familiei Borgia în Italia…16 todriguez di Borja y Doms din Spania la Roma. Cardinalul Rodrigo.
Borgia sub cinci papi…23
Cardinalul Rodrigo Borgia cumpără postul de papă. Probleme politice italiene şi europene. Alexandru al Vl-lea şi Savonarola…33 egăturile de rudenie…67 îrima – mijloc de stăpânire şi îmbogăţire…; 75 otrăvurile epocii…86
Erotismul şi sincopele papei…89
Moartea prin otrăvire a lui Alexandru Borgia şi unele concluzii…100
II. Cezar Borgia…110
Câte ceva din viaţa lui Cezar Borgia…110
Om politic şi luptător. Visul unei coroane: aut Caesar aut nihil!
Machiavelli şi Cezar Borgia…118
Cezar Borgia – omul. Prăbuşirea…149
III. Lucreţia Borgia…162
Tinereţea Lucreţiei Borgia…162
Puterea Lucreţiei la Vatican şi în conducerea bisericii catolice…179
Misterul Infantelui roman…185
Amorurile târzii ale Lucreţiei…189
Câteva cuvinte de sfârşit despre Lucreţia Borgia…195
Familia Borgia în faţa Renaşterii şi umanismului…198
Un final mai puţin obişnuit: „Sfântul Borgia” şi nişte concluzii amare… 202
UN FEL DE INTRODUCERE: RENAŞTEREA Şl NOUL SPIRIT AL VREMII.
Să facem o îndepărtată călătorie în timp. Să întoarcem filele trecutului şi să intrăm în fluviul întâmplărilor şi vieţii secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, din Italia. O vreme în care au trăit, activat şi gândit nişte oameni de curând eliberaţi de chingile şi lanţurile dure ale feudalismului sau ale cetăţii. Până unde au mers aceşti oameni cu faptele şi năzuinţele lor? Unde au ajuns unii dintre oamenii clasei dominante, lipsiţi de frâna morală şi de echilibrul în viaţă?
Răspunsul la aceste întrebări nu poate fi uşor formulat. Pe căi uneori ocolite, dar prin exemple documentate din viaţa familiei Borgia, cititorul va putea trage o serie de concluzii cu privire la felul cum a fost înţeles noul curs al vieţii de către clasele înalte ale societăţii romane.
Punctul de plecare a răspunsului asupra vieţii oamenilor secolului al XV-lea este o scurtă discuţie asupra Renaşterii şi umanismului şi a influenţei ideilor acestui curent în viaţa de toate zilele a oamenilor. Renaşterea şi umanismul constituie o mişcare culturală de mare anvergură, care a pornit din oraşele-republici ale Italiei nordice şi centrale. F. Engels, în lucrarea sa, Dialectica naturii, nota pe bună dreptate că această epocă „a fost cea mai măreaţă revoluţie progresistă pe care a trăit-o până atunci omenirea, o perioadă care necesita titani şi a dat naştere la titani, în ce priveşte forţa gândirii, pasiunea şi caracterul, în ceea ce priveşte multilateralitatea şi erudiţia”. Renaşterea a însemnat o revoluţie în gândire, în concepţia despre lume şi despre om. Ea nu a fost numai o întoarcere ia spiritul raţional şi uman şi la modele antice, faţă de gândirea scolastică a Evului Mediu: Renaşterea a însemnat mai ales o reînnoire în toate laturile vieţii societăţii şi individului, un nou mod de a concepe lumea, viaţa şi societatea, o teorie nouă cu privire la morală şi viaţă publică, un punct de plecare spre o nouă libertate în raporturile omului cu statul, cu biserica, cu ceilalţi indivizi.
Italiei i-a fost dat să pornească pe această nouă cale, dând omenirii marile creaţii ale perioadei Renaşterii şi umanismului, perioadă cuprinsă între secolele al XlV-lea şi al XVI-lea. Descoperirile geografice, expediţiile comerciale îndepărtate, începuturile cuceririlor coloniale, toate acestea deschideau un nou orizont omului acestei
— IP maselor populare şi ale epoci. Viaţa agitată, luptele de clasa aie orientare aprigă şi comunelor împotriva stăpânilor şi seniorilor aauea realistă vieţii politice. ^mtkte outernic centralizate, Prinsă între monarhiile feudale absolutiste P^1„' din cum ar fi Spania şi Franţa, dar şi hrăpăreaţa monarhie habst”urgicamn Austria, şi între realităţile violente şi haotice din interior, ixaiid să dezvolte calităţi deosebite de supleţe în politică şi sa pun serviciul ei tot ce' putea oferi spiritul uman. Pentru prima data se manifestau trăsături moderne în această societate înconjurata de medievalism, adeseori crud, sângeros şi primitiv.
În Italia au apărut în vremea Renaşterii oameni al căror spirit era pregătit de secole prin războaie civile şi prin violenţa pasiunilor, oameni capabili să-şi găsească prin eforturile personale propria lor orientare în materie de creaţie, de afirmare a spiritualităţii şi a personalităţii.
Trecerea mai mult sau mai puţin gradată, mai mult sau mai puţin brutală de la expresia colectivă medievală la expresia individuală, nu era ceva cu totul nou. Istoria este ca o inimă care bate. La anumite ore, energia populară ajunsă la o culme cere concentrarea momentană a tuturor ideilor morale, sociale etc. În Caldeea, în Egipt, în India sau în Grecia se întâlnesc asemenea momente. Ele nu ajung la atare dimensiuni ca în Renaştere, căci în Italia se găseau concentrate forţe spirituale şi tehnice mai avansate şi ele permiteau omului secolelor XIV-XVI să aibă o viziune şi o capacitate de creaţie mult mai înaltă, mai înaintată. Omul acestei epoci putea să ceară mai mult de la viaţă şi să dea mai mult vieţii şi societăţii. Renaşterea era necesară cu suflul ei umanist, de aceea a fost recunoscută şi iubită. Ca un copil minune al omenirii.
Carapacea închisă a celor zece secole de dogme, de rituri, de interdicţii, de oprimări şi formule medievale, cu aparatul social şi teologic care ţinea lumea în ignoranţă, fusese sfărâmată. Individul cu personalitatea lui îşi făcea loc tot mai puternic. Individualismul se manifesta cu energie. Omul acestei epoci apare ca un gigant plin de forţă şi curaj. Este individualitatea care se afirmă în creaţie, în politică, pe toate planurile vieţii. Numai în artă el acceptă subordonarea sa unei sarcini colective. El o face cu plăcere. Ceea ce nu se întâmplă în politică, unde se afirmă tiranul.
Faţă de omul Evului Mediu, omul Renaşterii şi-a schimbat soarta. A dispărut monotonia medievală. În locul ei a apărut o lume care este altceva, dar care încă nu este totdeauna cea mai bună.
În viaţa politică, statele italiene contau mai mult pe diplomaţia lor1), decât pe forţele militare pe care le-ar fi putut concentra. Fiecare stătuleţ avea în capitalele celorlalte state italiene un trimis special, agenţi secreţi, spioni.
În general, politica unui asemenea stat depindea de caracterul şi interesele principelui, de simpatiile şi de urile lui. De aceea diplomatul italian al secolului al XV-lea căuta să descopere sufletul tiranului pe lângă care era acreditat. Îi judeca fizionomia şi cuvintele, îşi organiza o „casă” cu clientelă oficială care îi vindea secretele principelui. Rapoartele ambasadorilor sunt pline de relatări care privesc viaţa de toate zilele a persoanelor importante. La Florenţa trebuie să se ştie dacă Cezar Borgia este bine dispus. Veneţia e ţinută la curent cu sănătatea papei Alexandru al Vl-lea Borgia. În consiliul papei fiecare ambasador are oamenii lui, de obicei doi cardinali din regiunea sa. Cu aceştia are întâlniri şi discuţii secrete, îi plăteşte bine. Face vizite cardinalului unui stat rival. Asistă la ceremoniile papale, cere audienţă papei, se strecoară în apartamentele acestuia şi pretutindeni trage cu urechea.
Dispacci pe care le-a lăsat Antonio Giustiniani, plenipotenţiarul Veneţiei pe lângă papa Alexandru al Vl-lea, cuprind o perfectă prezentare a stării bisericii catolice şi a psihologiei şefului ei. O scenă relatată de Giustiniani are în ea toate elementele unei bune comedii: Giustiniani, primit de papă, se menţine în generalităţi, în generalibus, dar încearcă să-l silească pe papă să discute cu el de particularibus. Dacă vrea să obţină vreun lucru deosebit sau vreo confidenţă de la suveranul pontif, face elogiul lui Cezar. Papa surâde şi începe să vorbească deschis. Dar dacă simte că este ceva la mijloc, Alexandru al Vl-lea ia poziţia „nobilă” şi exclamă: „Vorbiţi deschis, ambasadorule, căci de faţă nu vom fi decât Dumnezeu, eu şi dvs.”
Diplomaţii, cu ochii şi urechile în permanentă atenţie, sunt de o activitate deosebită. Machiavelli îl urmează călare pe Cezar în campania de iarnă a acestuia din Romagna. Giustiniani, în ultimele zile ale papei Alexandru al Vl-lea care era grav bolnav, ţinea necurmată legătura cu cardinalul de Neapole, reprezentantul efectiv al regelui spaniol, atunci arbitru al Italiei, şi trimetea câte trei sau patru depeşe pe zi Veneţiei, despre starea sănătăţii papei.
Orizontul politic al acestor diplomaţi era destul de limitat. În Roma ei puneau toată arta diplomaţiei lor în intrigi de palat sau de alcov, căutau să împiedice micile alianţe, să se alieze împotriva unui confrate italian, să nimicească şansele unui cardinal care voia să devină papă. Numai Machiavelli a ştiut să vadă dincolo de graniţele micului său stat, ale republicii Florenţa, ba chiar şi ale Italiei, având o viziune politică limpede asupra problemelor europene. El vedea clar cum ar trebui să acţioneze diplomaţia italiană pentru a da ţării sale un loc pe arena politică a Europei.
