Vol. 1 - CASTELUL RODRIGANDA
1. URMĂRIŢI DE COMANŞI.
Era în toamna anului 1847.
Pe Rio Grande del Norte aluneca încet o luntre uşoară, în care se aflau doi oameni de rase diferite. Unul din ei stătea la cârmă, pe când celălalt făcea din hârtie şi pulbere gloanţe pentru puşca lui cu două cocoaşe. Cel de la cârmă avea ochiul ager şi chipul îndrăzneţ al indianului. Dar şi altminteri se putea cunoaşte lămurit, după îmbrăcăminte, că făcea parte din rasa roşie. Purta o cămaşă de piele de vânătoare, pantaloni de piele împodobiţi cu ciucuri din părul duşmanilor biruiţi de el şi era încălţat cu mocasini cu talpa dublă. Celălalt, care stătea în partea din faţă a luntrei, era un alb. Înalt şi mlădios, deşi voinic şi bine legat, purta o barbă mare, blondă, care-îl prindea de minune; şi el era îmbrăcat cu pantaloni de piele vârâţi în cizme cu carâmb înalt şi o haină de vânătoare; gâtul gol şi capul acoperit cu o pălărie de pâslă, cu borurile late, care nu mai avea nici formă, nici culoare. Amândoi bărbaţii păreau să fie de aceeaşi vârstă – cel mult douăzeci şi opt de ani. Aveau la încălţăminte un fel de pinteni, semn că veniseră călări până la malul apei unde îşi întocmiseră luntrea ca să coboare râul numit Rio Grande. Pe când se lăsau ei duşi la vale de curent, auziră deodată un nechezat de cal. Efectul asupra lor fu fulgerător căci, până a nu se sfârşi nechezatul, se lăsară într-o clipită pe fundul luntrei, ca să nu poată fi văzuţi de pe mal.
— Sli, un cal! şopti indianul în limba apaşilor jicarilla.
— E departe de aici, fu de părere albul.
Mânară luntrea spre uscat; indianul coborî pe mal, iar albul rămase să-l aştepte.
Nu trecură decât vreo câteva minute şi-l văzu întorcându-se făţiş, în picioare, semn că nu exista nici o primejdie.
— Ei? întrebă albul.
— Am văzut un alb dormind după un tufiş.
— Da? Un vânător, probabil.
— N-avea decât un cuţit la brâu.
— Şi nimeni altul prin apropiere?
— N-am văzut pe nimeni.
— Bine, s,ă mergem într-acolo.
Albul sări din luntre şi o priponi de mal. Îşi luă pe urmă puşca, trase mai la vedere cele două revolvere de la brâu, ca să-i fie mai la-îndemână, şi porni după indian. Ajunseră repede la locul unde dormea omul. Văzură lângă el un cal priponit, înşeuat după chipul american. Individul purta nişte pantaloni lungi, un pulover, o cămaşă albă şi un surtuc albastru. În jurul mijlocului era încins cu un brâu galben în care stătea înfipt un cuţit; altă armă n-avea asupra lui. Îşi pusese pălăria lui mare de soare pe faţă ca să se apere de arşiţă. Omul dormea atât de adânc, încât nu simţi apropierea celor doi oameni.
— Scoală băiete, îi strigă albul zgâlţâindu-l de umăr.
Omul se trezi, sări iute în picioare şi trase cuţitul de la brâu.
— Ce dracu' vreţi de la mine? zbieră el buimăcit de somn.
— Mai întâi şi-ntâi să ne spui cine eşti.
— De ce?
— Hm! Pare-mi-se că ţi-e frică de indianul de colea. N-ai de ce te teme, băiatule. Eu sunt un european care colindă lumea, şi mă numesc Unger, iar dumnealui Shosh-in-liett, căpetenia apaşilor-jicarilla.
— Shosh-in-liett*[1]! se minună străinul. O, atunci n-are de ce să-mi fie frică. Pe cât ştiu eu, acest viteaz războinic al apaşilor e un prieten al albilor.
— Dar tu cine eşti? întrebă Unger.
— Păi. eu sunt un vaquero*[2], răspunse omul.
— La cine?
— Dincolo de râu, pe moşia contelui Rodriganda.
— Şi cum de-ai ajuns aici?
— Dracu' să mă ia! Spuneţi-mi mai bine cum să fac să ajung iar de unde am plecat. Sunt fugărit de comanşi.
— Zău! Cum adică, eşti urmărit de comanşi şi te aşezi aici fără să-ţi pese?
— Cum dracu să mă mai odihnesc, când pic de oboseală?
— Unde zici că te-ai întâlnit cu comanşii?
— Hăt, colo, departe, la miazănoapte, înspre Rio Pecos. Eram doisprezece bărbaţi şi două femei, iar ei erau peste şaizeci.
— Nu mai spune! Şi v-aţi luat la luptă cu ei?
— Da. Au dat năvală peste noi fără să-i simţim. Au doborât pe mai toţi ai noştri şi au luat pe femei cu ei. în afară de mine nu ştiu dac-o mai fi scăpat vreunul dintr-ai noştri.
— De unde veneaţi şi încotro vă duceaţi?
Argatul nu era vorbăreţ din fire şi de-abia îi scoteai vorba cu cleştele. Răspunse:
— Ne duceam călări la Fortul Guadalupe să luăm pe cineva care se afla acolo la nişte neamuri.
— Bine, bine, dar Rio Pecos nici nu vă era în drum.
— aşa e, dar înainte de-a ne întoarce la hacienda*[3] noastră pornisem să facem o vânătoare la Rio Pecos. Atunci s-a întâmplat ce v-am spus.
— Şi cucoanele cine erau?
— Seniorita Arbellez şi Karja, indiana.
— Cine e seniorita Arbellez?
— Fata arendaşului nostru, Pedro Arbellez.
* Shosh-in-liett înseamnă în limba apaşilor: inimă de urs.
** Văcar, păstor de vite, sau argat pe moşie.
*** Moşie cu conac.
