Căpitanul gărzii imperiale.
Era anul 1814. Napoleon I, învins, se afla în drum spre insula Elba, unde fusese exilat. În ziua de 31 martie, Aliaţii intraseră în Paris, în frunte cu stăpânitorii Austriei, Rusiei şi Prusiei. Unul însă, care contribuise, desigur, în cea mai mare măsură la victoria armatelor aliate, stătea în Montmartre şi nu putea lua parte la alai; acesta era bătrânul mareşal Blücher.
Căruntul mareşal „Înainte!” suferea de friguri şi de o inflamaţie a ochilor. Lupta de la Paris o condusese purtând pe cap o pălărie mare, femeiască, pentru a-şi apăra ochii. Până şi la intrarea triumfală se arătă călare, cu aceeaşi pălărie de mătase verde sub chipiul de general. Dar, la rugăminţile lui Gneisenaus şi ale generalului chirurg, dr. Völzke, acceptă, până la urmă, să se cruţe.
Curând însă, starea lui îmbunătăţindu-se, îi fu îngăduit să locuiască în oraş, şi atunci se instală în palatul ducelui de Otranto, în Rue Cerutti. De aici pornea în fiecare zi să facă plimbări prin oraş, pentru a vedea ceea ce era demn de văzut. Îi plăcea mai ales să se plimbe prin aleile grădinii Palatului Regal, înveşmântat într-un pardesiu modest şi cu nelipsita-i pipă în gură. Adesea venea la birtul Very, unde bea cafea sau bere caldă.
În acest birt se aflau, într-o după-amiază, câţiva bărbaţi, jucând cărţi. După vorbă, păreau să fie francezi, iar ţinuta lor milităroasă le trăda profesiunea.
La o masa învecinată şedea un tânăr civil căruia, în ciuda acrului absent pe care-l afişa, nu-i scăpa nici un cuvinţel din conversaţia celorlalţi.
Deodată, se deschise uşa şi intră un bătrân foarte simplu îmbrăcat care, după ce salută scurt, luă loc la una din mesele din faţă. Comandă o ceaşcă cu bere caldă şi, după ce i se aduse, păru atât de ocupat încât nu se mai sinchisi de nimeni.
Avea o figură distinsă, pe care fruntea lată, nasul puternic şi coroiat, precum şi gura fină, umbrită de o mustaţă deasă şi pleoştită, o făceau deosebit de expresivă. Trăsăturilor desăvârşite li se adăugau o bărbie fermă, şi nişte ochi de un albastru foarte blând. Dintr-înşii izvora o privire limpede, capabilă, însă, de-a deveni, uneori, dură şi ascuţită.
Omul nostru mai ceru o ceaşcă, şi încă una.
Afară soarele ardea cu putere; în local era zăduf, astfel că bătrânul transpiră, probabil şi de pe urma berii calde. Fără să-i pese de nimeni, îşi scoase haina, ca şi cum asta n-ar fi însemnat nimic extraordinar la Paris.
Jucătorii, însă, păreau să aibă alte concepţii despre politeţe şi unul din ei întrebă înţepat:
— Cine-o fi omul ăsta? Că doar n-am venit aici să stăm laolaltă cu drojdia poporului!
Vecinul său încuviinţă cu un semn din cap.
— Francez nu e în nici un caz, zise el. Unul de-al nostru n-ar cuteza niciodată să-şi bată astfel joc de regulile politeţii şi ale bunelor moravuri. O fi vreunul din nemţii ăia! Barbarii ăştia nu vor şti niciodată să se poarte cuviincios într-o societate. Războiul îl fac ca vandalii, distracţiile lor sunt mitocăneşti şi toate moravurile absolut respingătoare. Bunăoară, individul ăsta! Un ţărănoi împuţit, căruia i s-ar cuveni să-i arătăm uşa!
— De ce n-am face-o?! întrebă al treilea. Sau, de ce n-am porunci chelnerului să-i repeadă o palmă acestui bădăran şi să-l azvârle pe uşă afară? La urma-urmei, nemţii nu-s decât nişte jigodii care merită oricând câteva ciomege pe spinare.
La aceste cuvinte, tânărul de la masa vecină se ridică, îndreptându-se către ceilalţi.
— Monsieurs, zise el, îngăduiţi-mi să mă prezint. Numele meu e Hugo de Greifenklau, locotenentul de ulani1 în serviciul Majestăţii Sale, Regele Prusiei. Domnul despre care tocmai aţi vorbit, este Excelenţa Sa Mareşalul von Blücher. Aştept să retractaţi tot ce aţi spus despre dânsul şi despre germani, în general.
Jucătorii părură intimidaţi când auziră că cel pe care-l insultaseră nu era nimeni altul decât temutul mareşal, dinaintea căruia pălise până şi steaua marelui Napoleon Bonaparte. Murmurară ceva neînţeles, care putea fi luat drept scuze şi doar acela care-i numise pe germani „jigodii” mai strecură printre dinţi câteva înjurături. De altfel, el sări în sus şi se propti ameninţător în faţa tânărului ofiţer:
— Monsieur, nu ne-am exprimat dorinţa de-a vă cunoaşte; este deci o insolenţa din partea dumneavoastră de a vă prezenta astfel şi această obrăznicie îndreptăţeşte întru totul părerile mele despre germani. În ceea ce-l priveşte pe dumnealui de colo, n-are nici o importanţă dacă un personaj necuviincios e mareşal sau, dimpotrivă, doar un simplu marinar. Nu retractam nici o iotă din cele spuse!
— În cazul acesta, îmi daţi voie să vă întreb cum vă numiţi?
— Sunt mândru de numele meu. Sunt Albin Richemonte, căpitan al gărzii imperiale, răspunse francezul, cu voce tare, căci observase cum Blücher urmărea discuţia cu luare-aminte, deşi părea la fel de absent ca până atunci.
— Aşadar, zici că mareşalul i-un bădăran, iar germanii nişte jigodii, bune de ciomăgit? întrebă Greifenklau, dârz.
— Chiar aşa! râse Richemonte, obraznic.
— Atunci, îmi vei permite să-ţi trimit martorii mei.
— Asta e culmea ridicolului! Nu mă bat cu nemţii!
— Iar ceea ce zici dumneata e laşitate şi, totodată, mârşăvie. Dacă ai impresia ca noi, germanii, nu cunoaştem regulile bunei cuviinţe, fiind, şi în această privinţa, asemenea jigodiilor care merită bătaie, află atunci, domnule Richemonte, că dumneata eşti acela care ar merita o corecţie. Şi, deoarece se pare că educaţia dumitale cam lasă de dorit, primeşte pe loc ceea ce ţi se cuvine!
Ridică braţul şi-i trase francezului o palmă zdravănă, apoi încă una şi încă una… Richemonte nu avu timp nici să crâcnească, iar ceilalţi fură atât de sideraţi de întâmplare, încât nici prin cap nu le trecu să vină în ajutorul camaradului ofensat.
De abia după ce-şi reveni din uluială, realizând dintr-o dată îngrozitorul lucru ce i se întâmplase, francezul duse repede mâna la şoldul, stâng, unde purta de obicei sabia; fiind, însă, în civil şi o retrase şi, cu un răcnet de furie, se năpusti asupra neamţului.
