CUPRINS:
Groaznica moarte a lui Old Cursing-Dry 2
Luminile Sfântului Elm 46
GROAZNICA MOARTE A LUI OLD CURSING-DRY.
I.
Încercând să vă istorisesc cele ce urmează, nu pot să nu reamintesc şi următoarea întâmplare din copilăria mea. Şi astăzi aceasta îmi stăruie atât de limpede în minte, de parcă s-ar fi petrecut abia ieri.
Stăteam, cinci sau şase băieţi, în piaţă şi p-iveam un căruţaş. Caii lui nu erau în stare să urnească din loc căruţa grea. Îi bătea furios, dar în zadar. În cele din urmă, omul începu să înjure, biciuind totodată atât de tare animalele, încât, în cele din urmă, caii reuşiră într-adevăr să treacă povara peste obstacol.
— Da, dacă nimic nu mai ajută, atunci singura noastră speranţă rămâne într-o înjurătură cu „dumnezei”, râse căruţaşul şi plecă mai departe.
Cei aflaţi prin apropiere râdeau şi ei, iar noi, băieţii, eram atât de impresionaţi de înjurătură, încât imediat o preluarăm şi începurăm să o folosim cât mai des în jocurile noastre. Un timp se, „dumnezeia” cu o adevărată încântare, până când tatăl meu auzi această şi îmi făcu un semn binecunoscut mie prin fereastra deschisă. Acest semn avea darul de a mă transpune cât se poate de repede într-o stare accentuată de mâhnire. Aşa se întâmpla şi de această dată, nu fără motiv, deoarece trebui să ispăşesc folosirea acelui cuvânt tare prin lipsa mesei de prânz şi, mai mult, trebui să privesc neputincios, cu sentimente foarte tulburi cum fraţii mei savurau cu poftă orezul cu lapte. Această renunţare involuntară m-a durut atât de tare, încât am luat hotărârea de neclintit de a nu mai folosi niciodată cuvântul respectiv. Această hotărâre demnă a fost consolidată şi mai mult de faptul că, în urma mesei, iubita mea bunică, care pe atunci împlinise optzeci de ani, m-a luat deoparte şi m-a spălat pe gură cu o cârpă, frecându-mă atât de tare, încât mi-au dat lacrimile.
— Ptiu, ptiu! Spunea în acest timp. Cine înjură, îşi murdăreşte gura şi asta atrage după sine o spălătură bună! Să ţii minte şi să n-o mai faci niciodată, dacă vrei ca să-mi fii drag şi în continuare!
Ca să fiu sincer, trebuie să recunosc, această „spălătură” m-a impresionat şi mai mult decât renunţarea la desert, întrucât ceea ce-mi spunea bunica era pentru mine mult mai sfânt decât orice alt cuvânt. M-am retras, deci, într-un colţ neobservat pentru a continua curăţirea buzelor cu mâna proprie. Totodată mi-am adus aminte că nu fusesem singurul care înjurase. Deci, m-am înarmat pe furiş cu cârpa de spălat şi m-am furişat din casă cu gând să-i adun pe toţi complicii. După ce am izbutit acest lucru, le-am explicat ce soartă aveau de înfruntat şi i-am îndemnat spre marea adăpătoare cu apă, din partea de sus a pieţei. Acolo a început „spălarea”, cu atâta silinţă, încât apa ne curgea până pe picioare şi am fost nevoiţi în cele din urmă să stăm la soare pentru a ne usca.
Cât de multă plăcere ne făcuse această spălătură! Trebuie să spun că din acea zi am o repulsie împotriva oricărei înjurături sau sudălmi. Un om poate să-mi fie cât de simpatic, dar în momentul în care am auzit o singură înjurătură din partea sa, mă simt respins, iar dacă se dovedeşte în cele din urmă că ar fi chiar un om care înjură cu plăcere, atunci el nu mai există pentru mine.
Cât de departe poate ajunge un om care se lasă pradă acestui viciu, am putut constata la bărbatul de care am să vă povestesc astăzi. Pilda lui constituie o dovadă clară că nu-i de glumit cu răbdarea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu.
În perioada când s-au întâmplat cele ce urmează, mă găseam cu Winnetou, căpetenia apaşilor, la indienii navajos, care îl recunoşteau ca supremă căpetenie, făcând, în cele din urmă, şi ei parte din poporul apaşilor. Pe atunci, ei făcuseră tabără în ţinutul numit Agua Grande şi aveau de gând să coboare de aici în Colorado. Dar, mai întâi, aşteptau ca un număr de vânători albi, pe care îi chemasem să ni se alăture, să sosească în tabăra lor.
În timp ce aşteptam sosirea acestor oameni, paznicii indieni aduseră în tabără doi indieni străini, pe care îi prinseseră în condiţii foarte ciudate, îi interogară, dar refuzau să răspundă la întrebări. Nu putea fi scos nici un cuvânt de la ei. Feţele lor nu erau vopsite şi, deoarece nu purtau nici un semn distinctiv, nu se putea stabili cărui trib îi aparţineau. Ştiam că pieile roşii utah erau, în ultimul timp, duşmănoase tribului navajos. Din acest motiv m-am adresat lui Winnetou:
— După părerea mea, sunt indieni utah, deoarece ei au coborât tot mai mult spre sud şi se pare că plănuiesc un atac împotriva indienilor navajos. Poate că aceştia doi au fost trimişi de ei pentru a iscodi tabăra.
Credeam că spusesem un adevăr, dar Winnetou cunoştea mai bine indienii care trăiau aici sus, în nord, şi îmi răspunse:
— Sunt indieni pa-utes, dar fratele meu alb are dreptate când spune că sunt iscoade.
— Oare indienii pa-utes s-au aliat cu indienii utah?
— Winnetou este convins de acest fapt. Dacă ar fi altfel, aceşti doi războinici nu s-ar opune să răspundă la întrebări.
— Atunci trebuie să fim foarte atenţi! Într-un ţinut ca acesta, trebuie să presupui că iscoadele se îndepărtează de oamenii lor la cel mult cale de trei zile. Putem, deci, bănui cam cât de aproape de noi sunt duşmanii.
— Uff! Trebuie să-i căutăm.
— Cine?
— Tu şi cu mine.
— Altcineva, nu?
— Patru ochi buni văd mai mult decât o sută de ochi slabi şi cu cât vom lua mai mulţi cu noi, cu atât mai repede putem fi descoperiţi.
