Capitolul I – Coloniştii de pe Rio Salado.
Oraşul Palmar se află situat în provincia Corrientes, în Mesopotamia Argentiniană, mai precis pe malul fluviului al cărui nume îl poartă şi provincia, una nu prea întinsă, dar unde negoţul este înfloritor. Deşi pământul este rodnic în Corrientes, recoltele acoperă doar nevoile localnicilor. Despre industrie nici nu poate fi vorba, iar de exportat, nu se exportă decât produse dintre cele pe care le oferă natura sau crescătoriile de vite.
Pe vremea când ne apropiam de orăşel, venind dinspre miazăzi cu prizonierii noştri, aici se afla punctul din care porneau trupele sosite din nord, care luptau împotriva rebelului Lopez Jordan. Aveai ocazia să întâlneşti soldaţi de toate soiurile şi de toate neamurile, lucru ce ar fi putut uimi orice neamţ cumsecade. Oricum, aceşti soldaţi mi-au făcut o impresie mai bună decât cei pe care îi văzusem în tabăra lui Jordan. La sosirea mea, executau exerciţii pe stânga şi pe dreapta drumului. Atunci l-am văzut ultima oară şi pe Jordan. Despre bravul său maior Cadera, omul care ne dăduse atât de mult de furcă, am auzit câte ceva pe când mi-am încheiat călătoria în Tucuman. Se zicea că ar fi fost prins de trupele argentiniene şi că ar fi fost împuşcat sub acuzaţia de instigare la nesupunere. Despre Lopez Jordan şi despre mişcarea pusă la cale de el nu am mai putut afla nimic sigur. Ştiu numai că rebeliunea a fost înăbuşită şi că Jordan a murit undeva, cândva, neştiut de nimeni, ca orice aventurier.
Oraşul Palmar nu se află chiar pe malul fluviului, fiind despărţit de acesta prin nişte mlaştini la marginea cărora oamenii plantaseră stuf. Colonelul Alsina ne-a spus să înaintăm în galop până în piaţă şi apoi să ne oprim la casa de ayuntamiento, primăria oraşului, o clădire care semăna cu un castel din ţinutul Luneburgului.
Odată ajunşi acolo, colonelul s-a prezentat în faţa comandantului. A fost nevoie ca fratele Hilario şi cu mine să-l însoţim pentru a confirma relatarea sa. În urma celor spuse de noi, ofiţerii rebeli au fost închişi chiar în primărie, iar soldaţii care se aflau sub comanda ofiţerilor cu pricina, în grajduri, urmând să fie judecaţi cu toţii mai târziu. Pe tovarăşii mei şi pe mine comandantul ne-a invitat la masă.
Faptul că izbutisem să facem atâţia prizonieri fără să fi tras măcar un foc de armă şi mai ales faptul că intrasem în posesia unui număr atât de mare de cai era o dovadă a calităţilor militare ale colonelului Alsina. Tocmai pentru că acest succes pe care îl repurtase ni se datora, colonelul era foarte amabil cu noi. El ne-a rugat să rămânem cât mai mult timp la Palmar, promiţându-ne că ne va face şederea cât mai plăcută şi că ne va asigura din plin toate cele necesare, astfel încât să ne putem continua călătoria. În primul rând, colonelul a luat toate măsurile necesare, pentru a fi găzduiţi aşa cum se cuvine. Gazda noastră avea să fie un negustor bogat. Acesta ne-a întâmpinat cu bucurie şi ne-a pus la dispoziţie două camere pentru oaspeţi şi o odaie care era ocupată, de obicei, de servitori.
M-am culcat de îndată ce m-am convins că şi calul meu primise îngrijirile necesare. În oraş nu prea erau multe de văzut şi, după toată osteneala, un somn bun era bine venit.
Călugărul, Turnerstick şi cârmaciul s-au culcat şi ei imediat. Ceilalţi, însă, au găsit că-i mai bine să se plimbe prin oraş. Printre ei se afla şi Gomez, indianul a cărui mamă părea că-şi mai revenise după ce făcuse o baie în fluviul Paraná1 împotriva voinţei ei. Gomez plecase pentru a se întâlni cu indienii din tribul său care locuiau în oraş sau care erau militari. El făcea parte din tribul Abipones, ai cărui membri îşi aveau sălaşul între Rio Salado şi Rio Bermejo şi care cunoşteau cel mai bine misteriosul Gran Chaco.
Spre seară, Gomez a venit şi m-a trezit. S-a scuzat că m-a deranjat şi mi-a spus că trebuia să-şi ia rămas bun de la mine, fiindcă voia să plece din Palmar. Când l-am întrebat care era temeiul plecării sale, indianul mi-a răspuns:
— Trebuie s-o pornesc cât mai curând spre pământurile alor mei, fiindcă ei sunt în primejdie să fie izgoniţi. Trebuie să le dau de ştire.
— Unde se află pământurile despre care-mi vorbeşti? L-am întrebat eu.
— Dincolo de fluviul Paraná, între Rio Salado şi Rio Vibora.
— Oare nu acolo se află nişte aşezări părăsite?
— Ba da. În acele aşezări au trăit, cu multă vreme în urmă, colonişti albi, dar nu au putut rămâne în acele locuri, fiindcă indienii au pornit război împotriva lor. Albii s-au văzut nevoiţi să plece şi casele lor au intrat în paragină. Acum albii vin din nou şi vor să ne izgonească de pe pământurile noastre. Oare se cuvine să ne dăm bătuţi, fără a fi luptat?
