AnnaE
#0

 

          Capitolul I – Metisul.

          Era o furtună groaznică şi o ploaie deasă biciuia pădurea seculară. Vârfurile brazilor se aplecau adânc, şiroaie de apă se scurgeau de pe tulpinile uriaşe şi se uneau la rădăcini, întâi în pârâiaşe, devenind apoi râuleţe din ce în ce mai mari, care se aruncau din stâncă, în stâncă, făcând nenumărate cascade, spre prăpastie, ca apoi, jos, în valea îngustă, să fie înghiţite de fluviul peste măsură de umflat. Se făcuse noapte. Dincolo de prăpastie, în fiecare clipă bubuia câte un tunet mânios şi ploaia cădea atât de des, încât, oricât de puternic lumina fulgerul de fiecare dată, nu se putea zări la cinci paşi.

          Îngrozitoarea furtună pătrunsese până sus, în pădurea seculară şi peste stâncile fluviului, totuşi nu ajunsese până în prăpastie, unde uriaşii brazi stăteau neclintiţi în întunericul nopţii. Nici acolo însă nu era linişte, căci apele fluviului vâjâiau şi mugeau atât de furios, încât numai o ureche neobişnuit de fină ar fi putut auzi că doi călăreţi singuratici veneau în susul apei. De văzut însă nu-i putea vedea nimeni.

          Dacă ar fi fost ziuă, fără îndoială că cei doi ar fi atras asupra lor privirea uimită a oricărui trecător şi nu atât prin îmbrăcămintea sau echipamentul lor, cât prin faptul că amândoi erau de o înălţime înfricoşătoare. Ar fi trebuit să cauţi mult şi bine în toată lumea ca să mai găseşti alţi doi la fel de lungi şi de uscaţi.

          Unul dintre ei era blond-deschis, cu capul mic, nespus de caraghios pentru înălţimea sa. Între doi ochi mici ca de şoricel, avea un năsuc cârn, care ar fi stat mult mai bine pe faţa unui copilaş de patru ani şi care, în nici un caz, nu se potrivea cu gura nesfârşit de largă, aproape de la o ureche la alta. Omul n-avea barbă şi lipsa asta părea să fie din naştere, căci peste faţa lui netedă ca de femeie, mai mult decât sigur, briciul nu trecuse niciodată. Purta o bluză de piele ce îi atârna de pe umerii înguşti ca o manta legată în falduri, pantaloni strâmţi peste nişte picioare de cocostârc, cizme până la genunchi şi o pălărie de paie, a cărei margine se pleoştise, iar ploaia, ce nu mai contenea, curgea în jurul ei în şiroaie. În spate îi atârna, întoarsă cu gura în jos, o armă cu două ţevi. Calul pe care călărea era o gloabă voinică şi ciolănoasă ce avea cu siguranţă cincisprezece primăveri în urma sa, dar care, după toate semnele, mai avea de trăit tot aşa de zdravănă, încă pe-atâta.

          Celălalt călăreţ avea părul închis şi purta o căciulă ponosită. Faţa îi era foarte lungă şi îngustă şi, tot aşa, foarte lungi şi înguste îi erau nasul, gura şi mustaţa, un fir de aţă ale cărei capete aproape că le puteai lega după urechi. Corpul lui de peste doi metri, era, invers ca la tovarăşul său de drum: strâmt în partea de sus şi foarte larg jos. Din pricina aceasta pantalonii ce-i purta erau foarte largi şi cu multe cute, iar haina de pâslă extrem de îngustă. Şi el avea o armă cu două ţevi. Că amândoi mai aveau câte un revolver şi câte un cuţit, asta se înţelege de la sine. El călărea un, mustang de nădejde, a cărui zi de naştere se repetase cam tot de atâtea ori ca şi a celuilalt cal.

          Niciunul dintre cei doi călători nu se plângea nici de drum, nici de ploaia torenţială. Ca să caute şi să găsească drumul, ei se lăsaseră în seama cailor lor ageri şi experimentaţi; iar în ce priveşte ploaia, nici nu le păsa, pentru că dincolo de piele nu le putea pătrunde, iar de acolo trebuia oricum să se scurgă.

          Cu toate tunetele şi fulgerele neîntrerupte şi cu toată apropierea primejdioasă de malurile fluviului răscolit şi zbuciumat, ei vorbeau nepăsători, de parcă ar fi călătorit în lumina zilei, pe o câmpie întinsă şi însorită.

          Cine i-ar fi putut însă vedea s-ar fi mirat că cei doi călători, cu tot întunericul, se observau foarte atent, căci se cunoşteau numai de o oră şi în Vestul Sălbatic o neîncredere iniţială este întotdeauna un lucru de înţeles. Se întâlniseră puţin după căderea nopţii şi începutul furtunii, în susul fluviului. Atunci au aflat că amândoi voiau să ajungă chiar în aceeaşi zi la Firwood-Camp2 şi se înţelegea de la sine că nu erau să călătorească singuri, ci împreună.

          Despre numele şi situaţia lor nu se întrebaseră, căci convorbirea ce-o avuseseră până acum fusese despre chestiuni străine de persoanele lor. Deodată răsună un trăsnet bubuitor, cu prelungiri numeroase şi fulgere repetate izbucniră orbitoare peste abisul îngust. Atunci cârnul cel blond exclamă:

          — Bless my soul! 3 A dracului furtună! Ca acasă, la moştenirea Timpe!

          La ultimele cuvinte, celălalt opri involuntar calul şi deschise gura ca să pună repede o întrebare. Se răzgândi însă şi-şi mână calul mai departe. Îşi amintise că la Vest de Mississippi nu trebuie să fii neprevăzător.

Attachments
Mustangul negru de Karl May.doc 1.72 Mb . 147 Views