AnnaE
#0

Capitolul I – Old Wabble.

          În timpul numeroaselor mele călătorii şi peregrinări îndepărtate, am întâlnit foarte des, mai ales între aşa-zişii „sălbatici” şi „semicivilizaţi”, oameni care mi-au devenit prieteni şi a căror amintire mi-a rămas scumpă până în ziua de astăzi şi aşa îmi va rămâne până la moarte. Dar pe niciunul nu l-am iubit aşa cum l-am iubit pe Winnetou, vestita căpetenie a apaşilor. Prietenia pentru el m-a adus din îndepărtata Africă sau Asie înapoi în preriile, pădurile şi Munţii Stâncoşi ai Americii de Nord. Chiar dacă întoarcerea mea nu fusese fixată dinainte şi nu stabilisem cu el o întâlnire, ştiam bine cum îl pot găsi. În asemenea cazuri, fie că mergeam la Rio Pecos, seminţia apaşilor de care ţinea, şi mă interesam unde se găseşte, fie că aflam acelaşi lucru de la oamenii Vestului sau de la indienii cu care mă întâlneam. Ecoul faptelor sale se răspândea repede, iar prezenţa lui, oriunde ar fi apărut el, era de asemenea imediat cunoscută până-n depărtări.

          Adeseori, însă, puteam să-i comunic la despărţire când o să mă întorc, şi atunci stabileam cu precizie locul şi data întâlnirii noastre. Eu mă orientam după datele calendaristice, în timp ce el folosea sistemul indian de socotire a timpului şi, cu toate că se spune că pe acest sistem nu te poţi bizui, Winnetou venea la locul întâlnirii atât de punctual, încât niciodată nu s-a întâmplat să fiu nevoit să-l aştept.

          O singură dată am crezut că n-a fost punctual, dar era numai în aparenţă. Fusesem nevoiţi să ne despărţim în îndepărtatul Nord, pe aşa-numitul côteau – coastă – şi hotărâsem să ne întâlnim cu patru luni mai târziu în Sierra Madre. Atunci m-a întrebat:

          Fratele meu cunoaşte apa numită Clearbrook – Pârâul-Limpede. Am fost acolo împreună la vânătoare, îţi mai aduci aminte de stejarul vieţii, sub care am făcut popas în noaptea aceea?

          Îmi amintesc foarte bine.

          Atunci va fi uşor să ne găsim. Creştetul copacului s-a uscat, aşa că nu mai creşte. Winnetou va fi acolo la amiază, când umbra copacului o să aibă de cinci ori lungimea fratelui meu. Howgh!

          Fireşte că a trebuit să transpun aceste indicaţii în orele noastre, şi astfel am sosit la timp la locul stabilit. Dar nici urmă de Winnetou, cu toate că umbra copacului măsura exact de cinci ori lungimea mea. Am aşteptat mai multe ceasuri; el tot nu apărea. Începusem să fiu îngrijorat din cauza lui, pentru că ştiam că numai un accident ar fi putut să-l împiedice să îşi ţină cuvântul; când, deodată, îmi trecu prin minte că s-ar fi putut ca el să fi trecut pe aici şi, dintr-un motiv bine întemeiat, să nu fi putut să mă aştepte. În acest caz, cu siguranţă că mi-a lăsat vreun semn. Cercetai cu atenţie scoarţa copacului şi, într-adevăr, la înălţimea unui stat de om era înfiptă o crenguţă uscată de molid! Întrucât un stejar nu are crenguţe de molid, aceasta trebuia să fi fost vârâtă acolo cu un scop, iar faptul că era complet uscată, dovedea că a trecut ceva timp de când se afla acolo. Scoţând-o, am găsit o hârtie înfăşurată pe vârful care fusese înfipt în copac. Desfăcând hârtia am putut citi: „Comanşii vor să-l atace pe Bloody Fox. Fratele meu să vină imediat la el. Winnetou se grăbeşte să-l prevină din timp”.

          Cititorii mei care-l cunosc pe Winnetou ştiu prea bine că el ştia să scrie şi să citească perfect. Aproape totdeauna avea hârtie la el. Ştirea ce mi-o da nu era prea bună. Eram îngrijorat de soarta lui, cu toate că ştiam că poate face faţă oricărui pericol. Mă temeam şi pentru Bloody Fox. Dacă Winnetou nu reuşea să ajungă la el înaintea comanşilor, mai mult ca sigur că acesta era pierdut. Nici situaţia mea nu era prea bună. Bloody Fox se instalase într-o oază – probabil singura – din pustiul numit Llano Estacado, dar pentru a ajunge acolo trebuia să trec prin ţinuturile comanşilor, cu care avuseserăm multe ciocniri războinice. Dacă nimeream în mâinile lor, cu siguranţă că mă aştepta stâlpul caznelor, cu atât mai mult cu cât acest trib dezgropase „securea războiului” şi întreprinsese numeroase incursiuni soldate cu pradă bogată.

          Situaţia mă obliga să nu mai zăbovesc şi să trec imediat la acţiune. Este adevărat că eram singur şi că nu mă puteam bizui decât pe mine; dar aveam arme bune şi un cal minunat, în care puteam avea toată încrederea. Iar regiunea prin care trebuia să trec o cunoşteam bine şi-mi ziceam că unui om al Vestului, cu experienţă, îi este mai uşor să răzbească singur decât în tovărăşia unor însoţitori în care nu poate avea deplină încredere. Şi, în sfârşit, orice ezitare trebuia să dispară în faţa faptului că Bloody Fox era în primejdie: trebuia salvat. De aceea am încălecat şi am pornit la drum pentru a îndeplini dorinţa prietenului şi fratelui meu roşu.

          Atâta timp cât mă aflam în Sierra propriu-zisă, nu aveam de ce să mă tem, puteam să mă adăpostesc uşor şi eram obişnuit să fiu atent. După aceea însă urmau nişte platouri pleşuve, unde puteai fi zărit de departe. Locurile erau brăzdate de prăpăstii abrupte şi canioane adânci. Numai ici-colo creşteau diferite specii de cactuşi şi de aloe, după care un călăreţ nu avea cum să se ascundă. Era foarte uşor ca, într-un asemenea canion, să dau peste comanşi, şi atunci singura mea scăpare era să-mi întorc calul cât pot de repede şi să mă bizui pe iuţeala şi rezistenţa lui.

Attachments
Old Surehand de Karl May.doc 1.75 Mb . 167 Views