Pădurea tăcea.
Printre copaci se furişa, fără prea mare grabă, un lup şchiop. Se opri chiar lângă marginea drumului. Ridică botul ascuţit şi mirosi lung văzduhul. Deasupra pădurii soarele înota pe un cer complet senin. Lupul încercă să privească în sus, la soare, dar nu reuşi.
Uşor, abia auzit, lupul cel bătrân şi şchiop scotea un fel de mârâit surd, ce făcea să vibreze foile de ferigă de sub botul său. Nu mârâia din cauza foamei, fiindcă nu-i era foame. Nici de teamă. Nu, lupul cel bătrân şi şchiop pur şi simplu cânta. Se simţea bine. Iarna era încă departe. Poate avea să fie ultima sa iarnă. Şi despre asta cânta. Dar deocamdată, în pădurea uşor atinsă de toamnă, se simţea ca-n anii de demult, ai tinereţii, când alerga în fruntea haitei cenuşii. Şi despre asta zicea cântecul.
Stând acolo pitit la marginea drumului, lupul poate aştepta sa vadă vreun om trecând. Oamenii îi stârneau o anumită curiozitate. Îl interesau chiar. Asta fiindcă era un lup foarte bătrân şi înţelept…
Şi despre asta zicea cântecul…
De jos se auzi un motor care trăgea greu pe serpentine. Când maşina apăru, lupul se retrase niţel în pădure, dar nu prea mult, fiindcă nu se temea. Un minut, sau două, alergă printre copaci, urmărind maşina. În cele din urmă se opri, se aşeză şi căscă lung, cu atâta poftă, că-i trosniră fălcile.
Din autobuz Adrian observă şi el umbra cenuşie care gonea şchiopătând printre copaci.
— Priviţi, un lup! Ne urmăreşte un lup! Exclamă unul din pasageri.
Apoi maşina coti şi lupul nu se mai văzu. Umbrele se clătinau printre copaci. Prin reţeaua lor soarele puncta pământul cu săgeţi subţiri de lumină. Adrian zâmbi. Toată fiinţa îi vibra, pradă unei nervozităţi pe care încerca din toate puterile să şi-o înfrâneze. Privirile celui din stânga îl cercetau la răstimpuri cu insistenţă.
Oare?
Îl observase încă înainte de a se urca în autobuz. Călătorii îşi tot priveau furioşi ceasurile, în timp ce şoferul nu se hotăra să sfârşească o convorbire plăcută, în faţa autogării.
Adrian revăzu scena într-o clipită: tânărul acela, cu părul negru, imens, vâlvoi, cu faţa prelungă, slabă şi palidă, observându-l tresărise vizibil. În ochi îi lucise întâi surprinderea, iar apoi ceva asemănător cu bucuria…
Dar imediat bucuria lăsă loc îndoielii. Faţa i se lungi şi mai mult, ochii mijiţi continuară să cerceteze chipul lui Adrian.
Acesta, evident, nu înregistrase decât parţial toată gama de sentimente prin care trecuse tânărul din stânga. Fireşte, se prefăcuse că nu observă nimic din interesul pe care i-l arăta celălalt.
Adrian privea afară preocupat, răspunzând monosilabic şi în contratimp cetăţeanului care şedea chiar lângă el, un rotofei cu pălărie de paie şi cu o nesfârşită poftă de vorbă.
Nu era de loc urât drumul acela!
Serpentinele îşi înlănţuiau spiralele uimitoare, escaladând ca treptele unei scări muntele împădurit şi bătrân. Autobuzul urca încet, mormăind ostenit, clătinându-se greoi ca un uriaş elefant.
Fiecare întoarcere de o sută optzeci de grade pe curbă părea o lovitură prelungită de gong, o întindere a unui nerv nevăzut, curmată brusc.
Adrian îşi scutură capul, ca dintr-un vis. Îşi dădu seama deodată că pisălogul de lângă el îl întrebase ceva pentru a treia oară. Ce anume, n-avea habar.
— Ia mai tacă-ţi fleanca şi mai du-te dracului! Se răsti Adrian.
Rotofeiul cu pălăria de paie rămase cu gura căscată, în vreme ce obrazul i se împurpură încet, semn sigur că furia îl cuprinde, înlăturând încet mirarea…
Nu, să fim serioşi, nu s-a întâmplat aşa ceva. Adrian mai degrabă ar fi înghiţit un arici viu decât să se adreseze atât de nepoliticos unui necunoscut. Îl trimise la dracu', e drept, dar în gând…
Strălucirea zilei începu să pălească undeva, umbrele prinseră a se lungi. Adrian se gândi pe neaşteptate la lupul şchiop pe care-l văzuse fugind printre copaci… în acest ceas pădurea încremenise, parcă în aşteptarea unei schimbări.
În buzunarul stâng al hainei, la piept, Adrian păstra un mic obiect rotunjit, ce pulsa ca o inimă, trimiţând un zvon mărunt, un clinchet argintiu.
Istoria acestui mic obiect este deocamdată scurtă, dar nu şi simplă.
Cu puţin timp în urmă, abătându-se pe o potecă prea puţin umblată, un inginer silvic plecat la pescuit, însoţit de pădurarul de prin partea locului, observase printre ramuri un sclipăt blând, roşiatic. Sursa acestei licăriri era un ceas, un mic ceas de damă aurit, având formatul „de buzunar”, aşa cum se purta la gât acum o jumătate de veac.
Nu era, desigur, o întâmplare obişnuită să dai peste un ceas, legănându-se între ramuri, în desişul pădurii! Mai ales că împrejur n-a fost descoperită nici o urmă… Şi mai ales că micuţul ceas mergea, indicând cu exactitate ora!
În timpul nopţii plouase şi picături mici se mai prelingeau pe lănţişorul subţire. În liniştea plină de tresăriri a pădurii, ceasul continua să ticăie, trimiţând împrejur impulsurile lui străvezii.
Cercetarea ulterioară, amănunţită a ceasului a dus la unele concluzii. Marca: „Wizard”. Data fabricaţiei: 1903. Un amănunt important: mecanismul era prevăzut cu un arc ce trebuia tras doar o dată pe săptămână, ceea ce explica oarecum lipsa urmelor; ceasul se afla probabil de mai mult timp acolo, poate de câteva zile, şi continua să meargă; între timp plouase de două ori – urmele se şterseseră.
