Cum a trăit mama.
Într-o noapte de iarnă, către ora două dimineaţă, contesa Jeanne d’Hérouville simţi dureri atât de crâncene încât, cu toată lipsa ei de experienţă, presimţi că se apropia clipa naşterii; şi instinctul, care ne face să nădăjduim că ne vom simţi mai bine dacă ne vom schimba poziţia, o sfătui să se ridice în capul oaselor, fie pentru a-şi da seama de natura, cu totul nouă, a durerilor, fie pentru a se gândi la situaţia ei. Se afla în prada celor mai crunte temeri, nu atât din pricina riscurilor unei prime naşteri de care se sperie majoritatea femeilor, cât de primejdiile care-l aşteptau pe copil.
Ca să nu-şi trezească soţul, culcat alături de ea, biata femeie îşi luă toate precauţiile pe care o spaimă cumplită le făcea să fie tot atât de minuţioase ca ale unui prizonier ce evadează. Deşi durerile deveniseră din ce în ce mai intense, încetă să le mai simtă, până într-atât îşi concentrase forţele în dificila încercare de a-şi sprijini de pernă mâinile umede, pentru ca trupul ei îndurerat să poată părăsi poziţia lipsită de energie în care se afla. La cel mai mic foşnet al imensei cuverturi de moar verde sub care dormise atât de puţin de când se măritase, se oprea ca şi când ar fi răsunat un clopoţel. Silită să-l pândească pe conte, ea îşi împărţise atenţia între cutele mătăsii foşnitoare pe de o parte şi chipul mare şi oacheş, a cărui mustaţă îi atingea uşor umărul, pe de alta. Dacă vreo respiraţie mai zgomotoasă ieşea dintre buzele soţului aceasta îi producea temeri neaşteptate, care reînsufleţeau strălucirea roşeţii răspândită pe obrajii ei de îndoita spaimă. Criminalul ajuns în toiul nopţii până la poarta temniţei sale şi care încearcă să răsucească, fără zgomot, într-o broască rigidă cheia pe care a găsit-o, este de o îndrăzneală tot atât de precaută. Când contesa se văzu şezând, pe pat, fără să-şi fi trezit călăul, făcu un gest de bucurie copilărească, prin care se dezvăluia mişcătoarea naivitate a firii sale; dar surâsul schiţat doar pe jumătate, care pluti pe buzele umflate, fu repede reprimat: un gând îi întunecă fruntea pură şi prelungii săi ochi albaştri îşi reluară expresia lor de tristeţe. Oftă şi-şi puse din nou mâinile – cu cele mai prudente precauţii – pe perna conjugală. Apoi, ca şi cum, pentru prima oară de când se măritase, ar fi fost liberă pe faptele şi pe gândurile ei, privi lucrurile din jur, întinzându-şi gâtul, cu mişcări uşoare, aidoma unei păsări aflate într-o colivie. Văzând-o astfel, ţi-ar fi fost uşor să ghiceşti că odinioară fusese o fiinţă zburdalnică şi plină de veselie; dar că soarta secerase brusc primele speranţe şi-i schimbase nevinovata sa veselie, în melancolie.
Camera era una dintre cele despre care, chiar în zilele noastre, unii portari octogenari le spun călătorilor ce vizitează vechile castele:
— Iată odaia de onoare unde a dormit Ludovic al XIII-lea!
Tapiserii frumoase, în general în tonuri de un cafeniu stins, încadrate în mari rame de lemn de nuc, ale căror sculpturi delicate fuseseră înnegrite de vreme împodobeau pereţii. Pe tavan, grinzile alcătuiau casete împodobite cu arabescuri în stilul secolului precedent şi care păstraseră culoarea castanei. Decoraţiunile în nuanţe închise reflectau atât de puţin lumina, încât era greu să le vezi desenele chiar când soarele lumina din plin camera lungă şi largă de la catul de sus.
Lampa de argint, aşezată pe placa de deasupra vastului cămin, lumina şi ea atât de slab, încât lumina ei tremurătoare putea fi comparată cu cea a unor stele nebuloase care, pe moment, străpung vălul cenuşiu al unei nopţi de toamnă. Statuile dăltuite în marmură ce împodobeau căminul aşezat chiar în faţa patului contesei aveau nişte chipuri atât de hidoase şi de groteşti, încât femeia nu cuteza să-şi oprească privirea asupra lor, de teamă să nu le vadă mişcându-se sau să nu audă un râs cu hohote ieşind din gurile lor căscate şi strâmbe. În acel moment o furtună cumplită bubui în căminul care amplifica cele mai slabe rafale de vânt, făcându-le să răsune lugubru; lărgimea coşului îl punea atât de bine în legătură cu văzduhul, încât numeroşii tăciuni din cămin parcă răsuflau, aprinzându-se şi stingându-se rând pe rând, după cum bătea vântul. Blazonul familiei d’Hérouville, sculptat în marmoră albă, cu toate lambrechinurile şi pajerile sale, dădea impresia unui mormânt acelui gen de edificiu care făcea pereche cu patul, alt monument ridicat spre gloria lui Hymeneu. Un arhitect modern, pus să decidă, ar fi fost foarte încurcat să se pronunţe dacă odaia fusese construită pentru pat, sau patul pentru odaie. Doi amoraşi care se jucau pe un cer de nuc împodobit cu ghirlande ar fi putut trece drept îngeri, iar coloanele, din aceeaşi esenţă, ce susţineau acel veritabil dom, înfăţişau alegorii mitologice a căror explicaţie se găsea, în egală măsură, în Biblie şi în Metamorfozele lui Ovidiu. Dacă s-ar fi scos patul, acel cer ar fi încununat la fel de bine, într-o biserică, scaunul episcopal sau băncile enoriaşilor. Soţii trebuiau să urce trei trepte ca să ajungă în culcuşul aşezat pe o estradă şi decorat cu două draperii de moar verde cu mari desene strălucitoare reprezentând păsări şi flori, şi unde păsările înfăţişate încetaseră să mai cânte. Cutele acelor draperii imense erau atât de ţepene, încât noaptea mătase traducea cu o ţesătură metalică. Pe catifeaua verde, împodobită cu ciucuri de aur, care alcătuia fundalul patului seniorial, în superstiţia lor, conţii de Hérouville atârnaseră un mare crucifix pe care duhovnicul familiei pusese e nouă crenguţă de merişor sfinţit, după cum reînnoiau în ziua de Florii apa din agheasmatarul încrustat în piciorul crucii.
Într-o parte a căminului se afla un dulap de lemn scump şi minunat lucrat pe care, în provincie, tinerele căsătorite încă îl mai primesc în dar de ziua nunţii. Aceste vechi cufere, atât de căutate astăzi de anticari, erau arsenalul unde femeile îşi puneau odinioară comorile podoabelor lor pe cât de elegante pe atât de scumpe. Dulapurile erau pline de dantele, de jupoane, de galere înalte, de rochii de preţ, de pungi pentru bani, de măşti, mănuşi, văluri, mă rog, toate născocirile cochetăriei din secolul al XVI-lea. De cealaltă parte a căminului, pentru simetrie, se înălţa o mobilă asemănătoare, unde contesa îşi ţinea cărţile, hârtiile şi bijuteriile. Fotolii antice îmbrăcate în damasc, o mare oglindă verzuie, fabricată la Veneţia şi bogat încadrată într-un fel de ramă rotundă încheiau mobilierul camerei. Podeaua era acoperită cu un covor persan, a cărui calitate dovedea galanteria contelui. Pe ultima treaptă a patului se afla o măsuţă pe care o cameristă servea, în fiecare seară, într-o cupă de argint sau de aur, o băutură preparată cu mirodenii.
