Introducere:
Balzac autor dramatic.
Cu teatrul lui Balzac, suntem pe latura poate cea mai neînsemnată a marii lui opere de creator. Asupra romancierului, critica a emis opinii, dintre care unele au rămas memorabile. El a fost declarat când „un Homer modern”, când „un Shakespeare al secolului al XIX-lea”. La un astfel de autor, creaţiile chiar minore devin cel puţin tot atât de interesante cât operele de valoare ale unui scriitor secundar. De aceea teatrul lui Balzac stârneşte interesul cititorului, dacă mai cu seamă e raportat la autorul lui. Dramaturgia balzaciană aparţine viziunii din care a ieşit, şi pe care a întregit-o, Comedia Umană. Atât personajele noi, evoluând numai în spaţiul scenic, cât şi cele cunoscute de mai înainte din romanele lui, ne conduc în aceeaşi lume a burgheziei mici şi mari franceze, chiar când această burghezie vrea să se scuture de sine, ascunzându-şi identitatea sub titluri şi atitudini nobiliare.
Dintre personajele romanelor, singurul, pe care Balzac îl suie pe scenă, este cunoscutul Vautrin. El apare mai întâi în Moş Goriot, fiind apoi centrul epic al Iluziilor pierdute, al Splendorilor şi mizeriilor curtezanelor şi al Ultimei încarnări a lui Vautrin. Piesa de teatru Vautrin se reprezintă întâia oară la Théâtre de la Porte Saint-Martin din Paris, în 1840. Duşmanii şi prietenii autorului îşi împart sala de spectacol; are loc o adevărată bătălie, care pare să asigure piesei un mare succes de public. Dar intervine autoritatea de stat, care interzice reprezentarea sub pretext de „imoralitate”. Este adevărat că Vautrin – fiind un ocnaş ajuns să colaboreze cu administraţia de stat, colaborare cinică, dispreţuitoare de viaţa membrilor societăţii, chiar inumană, deşi monstrul poartă de grijă ca un bun părinte şi chiar ca o mamă unui copil, care nici măcar nu e al lui – avea de ce să scandalizeze. Totuşi adevărul e că Frédérick-Lemaâtre, actor celebru în epocă, jucând în Vautrin, îşi compusese în actul al V-lea o pieptănătură în „toupet” („moţ” sau „creastă”), care amintea de coafura regelui Ludovic-Filip. Şi astfel reprezentarea a fost oprită imediat după premieră. Piesa se tipăreşte însă în acelaşi an; se tipăreşte cu atâta grabă că Balzac, fiind bolnav, nu poate să-i facă nici prefaţa, pe care o scrie abia la aproape două luni după reprezentarea ei şi o împarte cumpărătorilor piesei. Prefaţa aminteşte de interdicţia care a lovit reprezentarea. Balzac nu se plânge de măsura autoritară. „Ar însemna în acest caz să nu-şi cunoască nici epoca şi nici ţara. Arbitrarul este păcatul cel mai mic al guvernelor constituţionale; e infidelitatea lor faţă de ele însele; şi de altfel ştie el îndeajuns că nimic nu e mai crud decât slăbiciunea. Guvernului acesta, ca la copii, îi e permis să facă orice, în afară de bine şi de o majoritate.” Sarcasmului atât de justificat i se adaogă informaţia că „adevărata şi cea mai bună prefaţă la Vautrin va fi… drama Richard-Inimă-de-burete, pe care administraţia îngăduie să se reprezinte”. Deşi anunţată astfel, drama n-a văzut nici scena, nici tiparul. Dar o documentare mai temeinică în legătură cu Vautrin o constituie scrisoarea lui Balzac către doamna Hanska: „M-am aşteptat la o anumită opoziţie; dar, în ciuda celor mai duşmănoase eforturi, am obţinut un mare succes bănesc. Era tot ceea ce voiam pentru teatru ca şi pentru mine, când a venit interdicţia. Iată-mă deci duminică stând pe şaizeci de mii de franci pentru ca luni să nu mai fie nimic, toate frământările mele băneşti sfârşindu-se şi poziţia redevenindu-mi mai primejdioasă. Victor Hugo m-a însoţit la minister şi am dobândit certitudinea că ministerul n-avea nici un amestec, Ludovic-Filip fiind totul… Dar chestiunea asemănării cu Ludovic-Filip a fost poate ceva montat împotriva lui Harel, directorul teatrului Porte Saint-Martin… Jurnalismul a fost infam; s-a spus că piesa mea e de o imoralitate revoltătoare… poate să nu fie foarte bună, dar este eminamente morală. În privinţa asta, ministerul, ca să acopere mânia cvasi-regală, a pretextat imoralitatea, ceea ce e atroce şi laş. Încât de un lucru să fiţi sigură şi anume că voi ataca repetat şi teribil acest tron, care se clatină.” Propunându-i-se o despăgubire de cinci mii de franci, Balzac, care şi calculase la şaizeci de mii beneficiul scandalului de la premieră, scrie: „Am roşit până în vârful urechilor şi am răspuns că nu primesc pomană”. Documentul epistolar interesează mai cu seamă prin relaţia pe care o are cu caracterul fantastic şi polemic al lui Balzac. De la prima lui piesă, el vede teatrul ca o afacere bănească, iar în al doilea rând Vautrin îi exprimă opiniile politice proprii, legitimiste şi în fond reacţionare. Altfel piesa e o melodramă, nici mai adâncă, nici mai superficială decât alte melodrame: spectacolul înduioşării unui adevărat monstru moral, cum este Vautrin, de către un copil, pe care-l creşte, tinde să stoarcă lacrimile uşoare ale burghezului sentimental. Pe de altă parte, ocnaşul ajuns aliat al autorităţii, cu legături tainice în lumea zisă mare, deşi cu vocaţia revoltei împotriva oricărei legi morale sau sociale, e un personaj neconvingător. Şi ceea ce pare mai ciudat poate, sporind inconsistenţa personajului, este misiunea pe care i-o dă autorul de a i exprima, cu grandilocvenţă, legitimismul propriu. De aceea Vautrin, de câte ori a fost reluată, n-a dus la ceea ce se cheamă un succes teatral; şi e de presupus, cu suficientă încredinţare, că iluzia de mare succes bănesc, pe care Balzac îl şi cifra după atmosfera premierei la zeci de mii de franci, venea din binecunoscuta lui reverie financiară, stârnită adesea de factori exteriori şi nu de valoarea intrinsecă a piesei.
Cu a doua încercare dramatică, Isteţimile lui Quinola (Les ressources de Quinola), reprezentată la Odéon în 1842 şi tipărită la o lună după reprezentare, Balzac imaginează personaje, pe care nu le mai cunoaştem ca nume din romanele lui; dar le recunoaştem dintr-odată ca aparţinând unei anumite lumi şi problematice balzaciene. Piesa nouă este o comedie cu substrat grav, fund o dramatizare a nereuşitei omului superior în vechea societate. Acest om superior se numeşte Alfonso Fontanares. El trăieşte pe vremea lui Filip al II-lea, regele Spaniei, şi este inventatorul propulsiei cu aburi, aplicată navigaţiei. Prin isteţimea valetului său Quinola, mai „inventiv” decât stăpânul „inventator”, reuşeşte să ceară direct şi să obţină de la rege ajutorul necesar.
