Pe la ceasurile trei după masă, în luna octombrie a anului 1844, un bărbat în vârstă de vreo şaizeci de ani, dar căruia oricine i-ar fi dat mai mult, mergea pe Bulevardul Italienilor, cu nasul în vânt, cu un zâmbet şmecheresc, ca un negustor care a încheiat chiar atunci o afacere bună, sau ca un holtei mulţumit de el după o întâlnire galantă. La Paris, aceasta-i cea mai desăvârşită expresie cunoscută a satisfacţiei personale la un bărbat. Zărindu-l de departe pe bătrân, persoanele care îşi petrec toată ziua pe bulevard, stând pe scaune şi dedându-se plăcerii de a-i analiza pe trecători, lăsau să le mijească pe faţă surâsul caracteristic al parizienilor, atât de plin de ironie, de batjocură sau de compătimire, surâs care nu apare însă, parizianul fiind blazat în privinţa tuturor înfăţişărilor posibile, decât atunci când e vorba de foarte rare curiozităţi vii. O anecdotă va face să se înţeleagă atât valoarea arheologică a cetăţeanului, cât şi motivul surâsului care se repeta ca un ecou în toate privirile, întrebat fiind unde-şi face pălăriile care stârneau hazul publicului, Hyacinthe2, actor celebru prin cuvintele lui de spirit, a răspuns: „Nu le fac, le ţiu!” Ei bine, în milionul de actori care compun marea trupă a Parisului, se întâlnesc hyacinţi fără voie, care ţin pe ei tot ridicolul unei epoci şi care îţi ies înainte ca personificări ale unor vremuri trecute ca să-ţi stârnească veselia când te plimbi năpădit de durerea amară pricinuită de trădarea vreunui fost prieten.
Rămânând, prin câteva amănunte ale îmbrăcămintei sale, credincios totuşi modei din 1806, acest trecător amintea Imperiul fără să fie prea mult o caricatură. Pentru cine ştie să observe, această nuanţă face deosebit de preţioase asemenea evocări. Dar ansamblul lucrurilor mărunte cerea atenţia analitică a celor care se pricep la hoinăreală; iar pentru a stârni râsul de la distanţă, trecătorul trebuia să arboreze ceva care să sară în ochi, cum se zice, ca o enormitate din cele pe care le caută actorii ca să-şi asigure succesul intrărilor. Acest bătrân, slab şi uscat, purta un spenţer de culoarea alunei peste o haină verzuie cu nasturi de metal alb!.. Un bărbat cu spenţer, în 1844, asta e, vedeţi dumneavoastră, ca şi cum Napoleon ar fi catadicsit să învie pentru două ceasuri.
Spenţerul3 a fost inventat, după cum îl arată numele, de către un lord mândru, desigur, de zvelteţea lui. Înainte de pacea de la Amiens4, acest englez rezolvase problema de a acoperi bustul fără să îngreuieze corpul cu povara groaznicului carrick5, care a ajuns astăzi pe spinarea birjarilor bătrâni; dar cum taliile zvelte sunt în minoritate, moda spenţerului la bărbaţi n-a avut decât un succes trecător în Franţa, deşi era o invenţie englezească. La vederea spenţerului, bărbaţii de patruzeci-cincizeci de ani îmbrăcau în gând, pe domnul care-l purta, cu pantaloni scurţi de stofă verde ca fisticul şi cu cizme cu carâmbii răsfrânţi, şi se revedeau în costumul tinereţii lor! Femeile în vârstă îşi aminteau de cuceririle lor! Cât despre tineri, ei se întrebau de ce îşi tăiase acest bătrân Alcibiade6 pulpanele pardesiului. Toate se potriveau atât de bine cu spenţerul încât n-ai fi stat un moment pe gânduri să-l numeşti pe trecător un om de stil Imperiu7, aşa cum se spune o mobilă de stil Imperiu; dar el nu simboliza Imperiul decât pentru cei care cunoşteau cel puţin de visu această epocă măreaţă şi splendidă; căci cerea să-ţi aduci orişicum bine aminte de ce era atunci la modă. Imperiul e acum atât de departe de noi, încât nu oricine şi-l poate închipui în realitatea lui galo-greacă.
Pălăria pusă pe ceafă dezgolea aproape toată fruntea cu acel soi de semeţie prin care administratorii din armată şi civilii au încercat atunci să ţie piept celei a militarilor. Era de altfel o pălărie groaznică de mătase, de paisprezece franci, pe ale cărei boruri urechile lungi şi mari lăsaseră urme alburii cu care degeaba se lupta peria. Materialul de mătase prost întins, ca de obicei, pe cartonul formei făcea cute pe alocuri şi părea mâncat de lepră, cu toate îngrijirile de fiecare zi.
Sub pălărie, care stătea parcă să cadă, se lăţea o faţă pocită şi caraghioasă, ca acelea de porţelan pe care numai chinezii ştiu să le născocească pentru bibelourile lor. Această faţă lată, ciupită ca o strecurătoare într-atât încât găurile făceau umbre şi scobită ca o figură de statuie romană, dezminţea toate legile anatomiei. Te uitai la ea şi nu-i simţeai scheletul susţinător. Acolo unde conturul cerea oase, carnea se aşeza în planuri gelatinoase, şi acolo unde obrazul arăta de obicei adâncituri, aici se răsucea în ridicături fleşcăite. În mijlocul acestei feţe groteşti, turtită în chip de dovleac şi întristată de nişte ochi cenuşii având deasupra lor două linii roşii în loc de sprâncene, se înălţa un nas ca al lui don Quijote, aşa după cum deasupra unei câmpii se ridică o stâncă adusă de ape. Un asemenea nas vădeşte, după cum trebuie să fi observat Cervantes, o înclinare din naştere spre jertfirea de sine faţă de lucrurile măreţe, un soi de înclinare care degenerează în amăgire. Dar sluţenia asta cu aspecte atât de comice nu stârnea de fel râsul. Cel pus pe zeflemele era mişcat de nesfârşita melancolie care se revărsa din ochii spălăciţi ai bietului om şi gluma îi îngheţa pe buze. Te gândeai pe dată la faptul că natura îl oprise pe acest om să rostească vorbe de dragoste, căci femeile ar fi râs, sau s-ar fi întristat. Francezul nu mai are glas în faţa unei asemenea nefericiri care-i pare cea mai crudă din toate nefericirile: să nu poţi să placi cuiva.
