Partea I
1
18 aprilie 1906 Slonim, Polonia.
Urletele ei de durere au încetat doar în clipa în care a murit. Abia atunci a început fătul să ţipe.
Băiatul care vâna iepuri în pădure nu era sigur dacă ultimul ţipăt al femeii sau primul al copilului fusese cel care-l alarmase. S-a răsucit brusc pe călcâie, simţind în preajmă pericolul şi a căutat stăruitor cu privirea să descopere animalul care se afla în chinuri atât de cumplite. Până acum nu auzise niciodată vreo vietate care să scoată ţipete atât de sfâşietoare. S-a îndreptat prudent spre locul de unde venea zgomotul; ţipătul se transformase acum în scâncet, dar tot nu semăna cu vaietul vreunui animal cunoscut. Spera ca vietatea să fie destul de mică, s-o poată omorî; aşa, cel puţin, vor avea la masă altceva, nu tot iepure.
Băieţelul înainta tiptil spre râu, spre locul de unde se auzise zgomotul ciudat, alerga din copac în copac, lipindu-şi umerii de scoarţa lor, ca de un scut protector, simţind nevoia să atingă ceva. „Niciodată să nu stai în plină vedere”, îl învăţase tatăl lui. Când a ajuns la marginea pădurii, în faţa ochilor i-a apărut netedă ca palma valea care cobora la râu, dar tot i-a mai trebuit ceva timp până a descoperit că sunetele ciudate nu veneau de la un animal. A continuat să se târască spre locul de unde se auzea scâncetul, dar acum era la câmp deschis, lipsit de orice apărare. Apoi, dintr-o dată, a zărit femeia cu rochia ridicată deasupra mijlocului şi cu picioarele goale, larg răsfirate. Până atunci nu văzuse niciodată o femeie într-o stare ca aceasta. A alergat repede spre ea şi a rămas cu privirile pironite asupra pântecului, fiind destul de speriat ca să atingă ceva. Între picioarele femeii zăcea trupul unui animal mic, roz şi jilav, legat de ea prin ceva ce semăna cu o sfoară. Micul vânător a lăsat jos iepurii abia jupuiţi şi a îngenuncheat lângă firava creatură.
A rămas uitându-se la ea năuc o bună bucată de vreme şi apoi şi-a întors privirile spre femeie, ca imediat să-şi regrete hotărârea. Ea deja se învineţise de frig. Chipul obosit, de numai douăzeci şi trei de ani i s-a părut băiatului ca de femeie trecută de mijlocul vieţii. Că era moartă, nu trebuia să-i spună cineva, vedea şi el prea bine. A ridicat trupul micuţ şi alunecos. Dacă l-ai fi întrebat de ce, ţi-ar fi răspuns că s-a temut că unghiile micuţe au să zgârie faţa boţită, dar nu l-a întrebat nimeni. Apoi şi-a dat seama că mama şi pruncul nu puteau fi separaţi din cauza unei sfori subţiri.
Cu câteva zile în urmă fusese martor la naşterea unui miel şi acum încerca să-şi aducă aminte ce făcuse păstorul. Da, îşi amintea, dar cum să-şi ia el inima în dinţi şi să procedeze la fel cu un copil? Scâncetul a încetat şi şi-a dat seama că hotărârea trebuie luată imediat. Şi-a scos cuţitul din teacă, cel pe care-l folosise ca să jupoaie iepurii, l-a şters de mânecă şi, şovăind doar o clipă, a tăiat sfoara foarte aproape de trupul copilului. Sângele a început să curgă şuvoi din ambele capete. Ce făcuse păstorul atunci când se născuse mielul? Un nod ca să oprească sângele. Da, era sigur, absolut sigur. A smuls câteva fire de iarbă de lângă el şi a legat în grabă cordonul ombilical. A luat copilul în braţe. S-a ridicat cu mare băgare de seamă în picioare lăsând pe pământ trei iepuri jupuiţi şi femeia moartă care dăduse naştere acestui prunc. Înainte de a porni la drum, a adus picioarele mamei unul lângă celălalt şi i-a tras rochia peste genunchi. I s-a părut că acesta era lucrul potrivit ce se cerea făcut.
— Doamne Dumnezeule, a rostit el cu voce tare, aşa cum se întâmpla întotdeauna când făcea ceva din cale afară de bun sau din cale afară de rău.
Acum încă nu era sigur care dintre cele două alternative o alesese.
Apoi micul vânător s-a pus pe fugă spre cătunul unde ştia că mama lui pregăteşte cina, aşteptând doar să frigă iepurii, toate celelalte fiind deja gata. Pesemne că ea se întreba câţi iepuri vor fi de data asta; cu o familie cu opt guri de hrănit, avea nevoie de cel puţin trei iepuri. Uneori el reuşea să vină cu o raţă, o gâscă sau chiar un fazan rătăcit de pe moşia baronului, unde lucra şi tatăl lui. În seara asta el prinsese un animal cu totul diferit şi, când a ajuns acasă, micul vânător n-a îndrăznit să-şi dezlipească nici măcar o mână de pe trofeul lui, aşa că a bătut cu piciorul gol în uşă până ce mama l-a auzit şi i-a deschis. În tăcere, i-a întins ofranda. Pentru moment, ea n-a făcut nici o mişcare ca să-i ia creatura din braţe, ci a rămas în picioare, cu o mână lipită de piept şi cu ochii pironit asupra jalnicei privelişti.
— Sfinte Dumnezeule, a spus ea în cele din urmă şi şi-a făcut cruce.
Băiatul şi-a înălţat privirile spre chipul mamei încercând să citească pe el: semnele erau oare de bucurie sau de mânie? A desluşit în ochii ei o duioşie pe care nu i-o văzuse niciodată până acum. Atunci a ştiut că ceea ce făcuse trebuie să fie un lucru bun.
— Este un copil, mămico?
— Da, un băieţel, a răspuns mama dând din cap cu tristeţe. Unde l-ai găsit?
— Jos, la râu.
— Şi mama?
— E moartă.
Ea şi-a făcut din nou semnul crucii.
— Repede, aleargă şi spune-i tatălui tău ce s-a întâmplat. El o s-o găsească pe Urszula Wojnak la conac şi să-i duci pe amândoi la mamă, apoi vă întoarceţi cu toţii aici.
Micul vânător i-a dat băieţelul mamei sale, fiind destul de fericit că nu i-a alunecat din mâini ciudata creatură. Scăpat de griji acum, şi-a şters palmele de pantaloni şi a plecat în goană să-şi caute tatăl.
Mama a împins uşa cu umărul şi a strigat-o pe fata care era cea mai mare dintre copii ca să pună o oală cu apă pe sobă. S-a aşezat pe un scaun, s-a descheiat la piept şi şi-a dus sfârcul veştejit spre gura mică, zbârcită. Sophia, fiica ei cea mai mică, de numai şase luni, avea să rămână fără cină în seara asta; deci, mai gândeşte-te; pesemne întreaga familie va spune acelaşi lucru.
— Are atunci vreun rost? a întrebat femeia cu voce tare, acoperind copilul cu un şal. Biet prunc, până mâine dimineaţă o să fii deja mort.
Dar gândurile astea nu le-a repetat în faţa Urszulei Wojnak noaptea târziu, când moaşa a spălat fătul şi i-a netezit buricul răsucit. Bărbatul ei stătea în picioare tăcut, urmărind scena.
— Când îţi trece pragul un oaspete, intră Dumnezeu în casa ta, a spus femeia citând un vechi proverb polonez.
Soţul a scuipat.
— La naiba! Şi aşa avem destui copii.
Femeia s-a făcut că nu l-a auzit şi a mângâiat părul negru şi moale de pe capul copilului.
— Cum o să-i spunem? şi-a întrebat femeia bărbatul.
El a ridicat din umeri.
— Cui îi pasă? Lasă-l să meargă la groapă şi fără nume.
