1
Victoria Wentworth stătea singură la masa unde Wellington cinase împreună cu şaisprezece dintre ofiţerii lui de luptă, în seara anterioară plecării spre Waterloo.
În seara aceea, Sir Harry Wentworth, cu grad de general, stătuse în dreapta Ducelui de Fier şi comanda flancul stâng al armatei britanice în momentul înfrângerii lui Napoleon, urmat de exilul împăratului. Recunoscătoare, monarhia îl înnobilase pe general cu titlul de conte de Wentworth, cu care familia se mândrea din 1815.
Victoria prefira în minte aceste amintiri, citind a doua oară raportul scris de dr. Petrescu. Întorcând ultima pagină, oftă uşurată. Soluţia tuturor problemelor ei fusese găsită, literal, în ceasul al doisprezecelea.
Uşa sufrageriei se deschise fără zgomot şi Andrews, care servise trei generaţii ale neamului Wentworth, avansând până la rangul de majordom, degajă cu dibăcie de pe masă farfuria de desert a stăpânei.
— Mulţumesc, spuse Victoria, aşteptându-l să ajungă la uşă înainte de a adăuga: este totul aranjat pentru mutarea picturii?
Nu putea rosti cu voce tare numele pictorului.
— Da, doamnă, replică iute Andrews, reîntorcându-se cu faţa spre ea. Pictura va fi expediată înainte să coborâţi la micul dejun.
— E totul pregătit pentru vizita doamnei doctor Petrescu?
— Da, doamnă, repetă Andrews. Dr. Petrescu este aşteptată miercuri, în jurul prânzului, şi am informat deja personalul că va lua prânzul cu dvs., în salonul de muzică.
— Mulţumesc, Andrews, spuse Victoria.
Majordomul se înclină uşor şi închise cu grijă uşa de stejar în urma lui. La sosirea dr. Petrescu, una dintre cele mai preţioase moşteniri de familie avea să fie în drum spre America şi, deşi capodopera nu avea să mai fie admirată din nou în reşedinţa Wentworth Hall, nu era nevoie să fie informat despre asta niciun străin.
Victoria îşi împături şervetul şi se ridică de la masă. Luând cu ea raportul scris de dr. Petrescu, ieşi pe hol. Ecoul paşilor ei răsună pe pardoseala de marmură. Se opri la baza scărilor pentru a admira portretul în mărime naturală al contesei Catherine de Wentworth, pictat de Gainsborough. Nobila doamnă purta o rochie lungă magnifică, din tafta şi mătase, pusă în valoare de un colier şi cercei din diamante. Atingându-şi o ureche, Victoria zâmbi la gândul că asemenea podoabe extravagante trebuie să fi fost considerate îndrăzneţe la vremea pictării tabloului.
Urcând scara largă şi şerpuitoare din marmură, spre dormitorul ei de la etajul I, Victoria privea ţintă în faţă. Nu se simţea capabilă să se uite în ochii străbunilor ei, imortalizaţi pe pânză de Romney, Lawrence, Reynolds, Lely şi Kneller. Era conştientă că-i dezamăgise pe toţi. Acceptă în sinea ei că înainte de culcare, trebuia totuşi să-i scrie surorii ei, aducându-i la cunoştinţă ce hotărâre luase.
Arabella era atât de înţeleaptă şi de rezonabilă! Dacă scumpa ei soră geamănă s-ar fi născut cu doar câteva momente mai devreme, ea ar fi fost cea mare şi ea ar fi moştenit averea şi fără îndoială că ar fi tratat problema cu mai mult aplomb. Mai rău, după ce va afla vestea, era sigură că Arabella nu se va plânge şi n-o va dojeni, continuând să afişeze aerul de calm superior al familiei.
Victoria închise uşa dormitorului, traversă camera şi puse pe birou raportul întocmit de dr. Petrescu. Apoi îşi scoase agrafa din coc, lăsându-şi părul să i se reverse pe umeri. Îl perie câteva minute, apoi se dezbrăcă şi se strecură în cămaşa de noapte din mătase, pe care o cameristă i-o aşezase la capul patului. În fine, încălţă papucii, apoi, nemaiavând nicio scuză pentru a evita scrisoarea, se aşeză la birou şi luă un stilou.
WENTWORTH HALL
10 septembrie 2001
Preaiubita mea Arabella,
Am tot amânat, nepermis, scrierea acestei scrisori, pentru că tu eşti ultima persoană din lume care merită să afle veşti atât de neplăcute.
Când dragul de tata a murit şi eu i-am moştenit averea, a trecut ceva timp până când mi-am dat seama la cât se ridicau datoriile lui. Mi-e teamă că lipsa mea de experienţă, cuplată cu datoriile covârşitoare ale înmormântării, a agravat şi mai mult problema.
Am crezut că împrumuturile vor fi o soluţie, dar situaţia s-a înrăutăţit după ce am apelat la ele. La un moment dat, mi-a fost teamă că, din cauza naivităţii mele, vom sfârşi prin a vinde domeniul familiei. Dar mă bucur să-ţi spun că s-a găsit o rezolvare.
Miercuri mă întâlnesc…
Victoriei i se păru că aude uşa dormitorului închizându-se încet în spatele ei. Se întrebă care dintre servitori ar fi îndrăznit să intre fără să bată la uşă.
Când se întoarse să vadă, femeia era deja lângă ea. N-o mai văzuse până atunci. Era tânără, suplă şi chiar mai scundă decât Victoria. Zâmbea dulce şi asta o făcea să pară vulnerabilă. Îi zâmbi şi Victoria, apoi observă că femeia avea un cuţit de bucătărie în mâna dreaptă.
— Cine… începu ea, dar mâna celeilalte o apucă de păr şi-i trase capul pe spate, lipindu-l de scaun. Victoria simţi lama subţire şi ascuţită atingându-i pielea gâtului. Dintr-o mişcare, cuţitul îi deschise beregata, ca unui miel adus la abator.
Cu câteva momente înainte de moartea Victoriei, tânăra asasină îi tăie urechea stângă.
