† Capitolul 1 – Diamantele domnişoarei Bernetti.
Pe la sfârşitul lui septembrie 1838, într-o vineri seară, băiatul de prăvălie al negustorului de mâna a doua stabilit la colţul străzilor Dupuis şi Vendome tocmai se pregătea să închidă magazinul când un elegant cupeu fee opri în faţa porţii. Deseori unele dughene din cartierul Temple primesc vizite la fel de importante precum magazinele cu renume; cei din cartierele Saint-Germain şi Antin au învăţat de mult drumul spre acest târg unde vin pe ascuns, fie pentru a cumpăra, fie pentru a vinde.
Băiatul ridică din nou storurile pe care le coborâse pe jumătate şi aşteptă, gândindu-se că va ieşi cineva din cupeu.
Din cupeu nu coborî însă nimeni, iar perdeluţa roşie care apăra interiorul de privirile indiscrete ale trecătorilor rămase nemişcată. Vizitiul, băiat frumos cu faţa rumenă, îşi aşeză cravaşa în lăcaşul ei ca şi cum ar fi ajuns la sfârşitul călătoriei, iar din buzunar îşi scoase o pipă pe care o umplu liniştit cu tutun.
Deşi era la origine din Alsacia, băiatul de prăvălie cunoştea destul de bine Parisul, căci se întrebă:
— Oare în cupeu este un domn care aşteaptă o doamnă, sau o doamnă care speră să apară un domn?
Curios să afle sexul persoanei întârziate, băiatul dădu colţul străzii Vendome; dar se pomeni faţă în faţă cu un domn gras, cu aspect de tătic, care mergea cu mâinile în buzunare şi care-l salută cu un zâmbet prietenos.
— Ia te uită! Ia te uită! spuse băiatul. Domnul Tulonez care vine să-i facă o vizită patronului! N-aveţi noroc, papa Koenig a plecat împreună cu doamna la unica lor grădină de la Saint-Mande, ce vreţi, doar sunt proprietari! Nu se simt bine decât la ei, la ţară; un petic de iarbă mare cât o batistă şi trei frunze bolnave… Vreţi să-i transmit ceva patronului din partea-i dumneavoastră?
Tulonezul îl înghionti cu cotul şi-şi continuă drumul, după ce-i făcu un semn prietenos cu capul. După ochii vii şi veseli ai fi zis că este un bărbat încă tânăr, dar Tulonezul avea o barbă căruntă, prost întreţinută care-i trăda cei cincizeci de ani. Sub faldurile unei pelerine uzate şi foarte ample se puteau ghici umerii laţi şi puternici. Mergea fără zgomot într-o pereche de cizme îmblănite pe care călătorii le purtau pe deasupra pantofilor pe vremea când existau diligente.
Trecând prin faţa vizitiului mult mai bine îmbrăcat decât el, dădu uşor din cap, după care pătrunse în magazin.
— Când eu vă spun că patronul este plecat… bombănea în spatele lui băiatul alsacian.
Tulonezul, ţinându-şi, în continuare mâinile în buzunare, traversă magazinul plin de lucruri mizerabile dar printre care puteai descoperi şi unele mobile valoroase şi stofe scumpe. Ajuns la uşa din spate, el o deschise în linişte şi-şi continuă drumul.
— Staţi! Opriţi-vă! strigă alsacianul, sunteţi surd? Când eu vă spun…
Nu apucă să-şi termine propoziţia. Tulonezul se opri în sfârşit, îşi aşeză mâna pe umărul băiatului, îl privi drept în faţă şi spuse în şoaptă trei cuvinte:
— Se face ziuă.
Alsacianul se dădu câţiva paşi înapoi, iar figura lui naivă exprimă uimirea cea mai profundă.
— Ce ghinion au! mormăi el, trecându-şi degetele prin păr: mi s-a dat şi mie odată de băut şi uite în ce încurcătură am intrat! La Paris, înainte de a sta cu cineva de vorba, trebuie mai întâi să-i ceri actele.
Tulonezul dădu din cap aprobator şi se aşeză comod într-un fotoliu vechi.
— Meyer, prietene, vorbeşti ca din cărţi, spuse bărbatul pe un ton blând şi jovial. Ai la tine, cheile pivniţei?
Meyer dădu din umeri, iar Tulonezul continuă:
— Nu? papa Koenig este un om prudent… Atunci du-te la bar şi cumpără-mi o sticlă de vin roşu de Mâcon sigilată în douăzeci şi cinci.
Alsacianul se îndrepta spre ieşire când dl. Amitie îl opri.
— Aşteaptă, continuă el, am să-ţi dau acum toate instrucţiunile. Ai avut ocazia să constaţi singur slăbiciunea patronului tău pentru frumuseţile naturii; în consecinţă, nu ne putem teme că vom fi deranjaţi. Până la proba contrarie, mă consider aici ca la mine acasă…
— Cum ca la dumneavoastră acasă? îl întrerupse Meyer.
— Taci din gură. Va veni un tânăr în jur de treizeci de ani, care şchiopătează puţin şi care merge cu ajutorul unui baston cu măciulie din fildeş; el te va întreba dacă domnul Koenig este acasă, iar tu îi vei răspunde că da.
Alsacianul protestă cu gesturi energice, dar sub privirea Tulonezului se potoli.
— Apoi, tu mi te vei adresa, spunându-mi: „Patroane, cineva vrea să-ţi vorbească.” Eu voi fi de acord să-l primesc pe vizitator şi, fiindcă vine din partea unui prieten, îl voi servi cu un pahar de vin. Tu vei fi cel care ne vei aduce sticla de vin roşu sigilată în douăzeci şi cinci, ca şi cum ar proveni direct din pivniţa magazinului. Ai înţeles?
— Şi de ce toate aceste lucruri? întrebă Meyer.
— Ai înţeles? repetă întrebarea Tulonezul. Alsacianul lăsă să-i scape un gest de furie neputincioasă.
— Şi după aceea? întrebă el.
— După aceea, vei închide prăvălia şi vei merge la plimbare.
— Şi dumneavoastră?
— Nu-ţi face griji în privinţa mea, răspunse Tulonezul.
— Veţi dormi aici?
— Băiete, mai este şi ieşirea din spate.
— Pe acolo este închis.
— Iată cheia.
Meyer rămase cu gura căscată când văzut lacătul ruginit în mâna interlocutorului său.
— Papa Koenig a muşcat şi el? se bâlbâi băiatul.
