Capitolul 1 – Un nas de gentilom.
Într-o dimineaţă de aprilie a anului 1641, pe atunci coroana de crini o purta Ludovic al XIII-lea, iar sceptrul era în mâna lui Armand Duplessis, Cardinalul-duce de Richelieu, gărzile de la căpitănia palatului regal, Louvre, văzură venind dinspre cheiul Senei un tânăr în ţinută militară, care se apropia cu pas sprinten. Purta o tunică cu guler de piele şi, în curmeziş peste piept, centura săbiei. Cizmele înalte îi treceau peste genunchi iar pălăria înaltă, cu borul ridicat, era împodobită cu o singură pană. Aceasta era ţinuta de campanie a soldaţilor din armata Flandrei, o spadă lungă şi subţire, cu apărătoare rotundă, prinsă de centură completa înfăţişarea lui războinică.
Ajungând aproape de poarta palatului, el duse mâna la pălărie în chip de salut şi întrebă o strajă:
— Hei, camarade, poţi să-mi spui dacă domnul de Guitaut se află în palat?
Acel căruia îi adresase întrebarea era un flăcău falnic, în costum de paradă, îmbrăcat cu o mantie largă, brodată şi purtând pe cap o pălărie lată, cu panaj mare.
Fără să răspundă, el îl măsură cu o privire dispreţuitoare pe acest purtător de sabie, care cuteza să se înfăţişeze la rege ca într-o tabără militară, cu cizme şi pinteni, amăgindu-se că îi va fi îngăduit, în această ţinută, să-l vadă pe căpitanul gărzilor reginei. Răbdarea nu părea să fie însuşirea de căpetenie a tânărului militar. Văzându-se cercetat astfel, cu neobrăzare, el încruntă uşor sprâncenele şi îşi muşcă buzele. Folosind un ton mai sec decât prima oară, el repetă:
— Hei, domnule, vă întrebasem dacă îl pot vedea pe domnul de Guitaut!
— Adresaţi-vă ofiţerului de serviciu, răspunse straja, întorcându-i spatele.
Soldatul şovăi o clipă. Se întreba poate dacă, înainte de a-şi vedea de treburile lui, nu s-ar cuveni să-i ceară socoteală acestui insolent. Dar se gândi că dispreţului e mai bine să-i răspundă cu dispreţ. Se răsuci pe călcâie, cu pas hotărât, pătrunse pe poartă într-o curte mică, unde un ofiţer fercheş, acoperit tot cu fireturi şi galoane, se distra aţâţând doi bidivii înhămaţi la o trăsură.
Animalele, plictisite se vede de o prea lungă odihnă, loveau pământul cu tropot mare şi smuceau din cap, spre marea mulţumire a lacheilor şi a unui vizitiu îmbrăcat ca un prinţ. După ce salută cuviincios, tânărul le adresă şi lor întrebarea de mai sus.
— Regele e la Chantilly iar regina s-a retras o vreme la mănăstirea Carmelilelor, aşa că ar fi de mirare ca domnul de Guitaut să se afle la Louvre, unde n-are ce face!
Aşa îi răspunse ofiţerul, care vorbind abia dacă binevoise să se întoarcă cu faţa spre noul venit.
— Neplăcută situaţie! Totuşi având în vedere că sunt însărcinat să-i fac o comunicare importantă şi cât se poate de grabnică, nu mă pot mulţumi cu un răspuns aşa de nelămurit. Vă rog, deci, domnule, să-l înştiinţaţi pe domnul de Guitaut, sau, în lipsa lui, pe nepotul său, domnul de Comminges, că aştept aici şi trebuie neapărat să-i vorbesc.
Aceste cuvinte rostite pe un ton ferm îl făcură pe ofiţer să-şi părăsească plăcuta îndeletnicire şi să-l privească mai atent pe acest mesager atât de puţin familiarizat cu uzanţele Curţii, dar care, totuşi, părea foarte convins de misiunea sa importantă. Avea în faţa sa un băieţandru care mai păstra, din anii adolescenţei, frăgezimea de puf a obrazului şi candoarea privirii. Totuşi, de sub această aparenţă copilărească transpăreau o semeţie şi o siguranţă bărbătească. Era un tânăr frumos şi zvelt, înalt, cu încheieturi fine, iar ovalul pur al chipului său era îmeadrat de splendide buclecastanii. Doi ochi mari, limpezi şi surâsul graţios al gurii sale cu buze mândre, abia umbrite de un puf delicat, aduceau o lumină aparte chipului său armonios. Totul vădea într-însul pe gentilomul de rasă, nu pe soldatul de rând, cum părea să-l arate îmbrăcămintea.
Ofiţerul luă scrisoarea pe care i-o întindea necunoscutul şi, traversând o mică terasă, pătrunse în apartamentele reginei.
Aşteptându-l, tânărul privi cu mult interes telegarii şi trăsura strălucitoare cu blazonul desenat pe uşi, îmbrăcată pe dinăuntru în brocart şi împodobită cu perne de mătase. Pentru acest oştean, neobişnuit cu luxul, trăsura părea să fie lăcaşul unei zâne. Şi, de fapt, nu era chiar o zână acea făptură care apăru pe trepte? O zână frumoasă, blondă, cu ochi albaştri ca visul, cu un obraz pur ca floarea de liliac alb. Cu un pas uşor, parcă fără să atingă pământul, ea înainta către dânsul.
Înainte ca lacheii să-i poată prevedea mişcarea, fermecătoarea făptură deschise ea însăşi portiera trăsurii. Se pregătea să urce în trăsură, când caii, sătui de o îndelungată aşteptare, dădură să plece. Probabil că echilibrul zânelor e supus aceloraşi legi ca şi acela al muritorilor de rând. Frumoasa imprudentă, al cărei picior micuţ călcă în gol, se clătină, scoţând un mic strigăt de spaimă.
Dar oşteanul se repezise ca fulgerul şi graba lui fu răsplătită, primind în braţe o povară neasemuit de plăcută: un corp suplu, cu talia plină şi pietroasă, care, căzând, se abandonase cu totul sprijinitorului său. Roşind, stingherită de neândemânarea sa, îi mulţumi cavalerului său improvizat cu un surâs divin. Totul durase numai o clipă, timpul unei priviri şi al unui surâs. Ochii unei domnişoare de şaisprezece ani au desigur o vedere ageră, căci fu de ajuns numai acest moment pentru ca tânăra călătoare să remarce înfăţişarea plăcută a oşteanului.
În ce-l priveşte, chipeşul băiat fu uimit de frumuseţea acestei fete, care întrunca farmecul delicat al unei femei în plină floare cu vioiciunea îndrăzneaţă a unei zâne. Ea îi lăsă o puternică impresie… El credea că o simte încă în braţele sale, atunci când trăsura zbura de acum pe poartă, în tropotul cailor strălucitori.
