PREFAŢĂ.
O NEGLIJENŢĂ A LUI ALEXANDRE DUMAS.
Cine nu-şi aminteşte de prefaţa din „Cei trei muşchetari”?
În această prefaţă, marele Dumas povesteşte că după ce a citit „Memoriile domnului d'Artagnan”, frapat de consonanţa „mitologică” a numelor Athos, Aramis şi Porthos, a avut curiozitatea să aducă lumină în privinţa identităţii acestor personaje, evident deghizate. Cercetările sale ar fi rămas zadarnice, dacă eruditul Paulin Pariş nu i-ar fi semnalat existenţa unui manuscris in-folio, catalogat – după cum spunea el – la nr. 4772 sau 4773 şi având ca titlu: „Memoriile domnului conte de La Fere referitoare la câteva dintre evenimentele care s-au petrecut în Franţa spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XIII-lea şi începutul domniei lui Ludovic al XVI-lea”.- Romancierul se oferă să aducă la cunoştinţa cititorilor săi prima parte a acestui preţios manuscris, angajându-se, dacă ea va obţine succes, să o publice şi pe a doua.
Dumas se lăuda că ar fi „violat uneori Istoria dar nu i-ar fi făcut niciodată vreun copil”. Această modestă tăgăduire paternă a fost întâmpinată cu scepticism. Mai mult, e de semnalat o „amnezie” de necrezut, care ne-a obsedat multă vreme. Aici am apelat la toţi apropiaţii prolificului romancier, care au încercat şi ei o surpriză asemănătoare; de ce a pus romncierul un interval de douăzeci de ani între „Cei trei muşchetari” şi continuarea isprăvilor acestora? De ce prefaţa este mută în privinţa acestui punct delicat? Trebuie oare să admitem că eroii de talia celor descrişi de Dumas ar fi putut dormi din 1628 până în 1648, că n-ar fi făcut nici o ispravă demnă de a fi notată în această perioadă a vieţii lor, atâta vreme cât se aflau în plină tinereţe? Sau, oare, că Athos ar fi avut iarăşi o „amnezie” în privinţa celor douăzeci de ani din viaţa nedespărţiţilor săi prieteni? De altminteri, nici nu merită să reţinem această ultimă ipoteză, pentru că manuscrisul se referea la „sfârşitul domniei lui Ludovic al XIII-lea” – mort în 1643, deci cam la 16 ani de la sfârşitul primei părţi a povestirii lui Dumas.
Nu! Epoca tulbure care a văzut sfârşitul Marelui Cardinal, ca şi începutul obscur al norocului lui Giulio Mazarini, moartea lui Ludovic cel Drept şi noile amoruri ale reginei sale, această epocă, bogată în incindente romantice, nu a fost aleasă de către bravii şi vitejii noştrii cavaleri pentru a-şi agăţa în cui nepotolitele lor spade!
Această tăcere enigmatică fără îndoială ascundea un mister, uitat sau necunoscut de către ilustrul nostru înaintaş, poate un roman întreg, căruia „Memoriile domnului conte de La Fere”, aveau să-i furnizeze surse de inspiraţie. Obsedat de acest vis al unei epoci îngropate, aidoma unui diamant, în liniştea manuscriselor prăfuite ale Bibliotecii Naţionale, am smuls-o într-o bună zi din somnul lor memorabilele in-folio.
— Numerele 4.772 şi 4.773? se sperie bătrânul bibliotecar. Ah! dar este pentru prima oară… de la furtul…
— Care furt?
Bătrânelul făcu pe surdul.
O clipă mai târziu, am putut constata că primul manuscris se oprea în anul 1628! – ca şi „Cei trei muşchetari” – şi că al doilea începea în 1648… După douăzeci de ani!
— Ah! făcu custodele, martor al vizibilei noastre deziluzii. În aprilie 1848, mi s-a spus că domnul Dumas care, în timpul tulburărilor din februarie a fost închis la Hotel des Haricots cu numeroşi confraţi, a revenit aici pentru a consulta manuscrisul intermediar, cel de-al treilea in-folio…
— A existat şi un al treilea volum in-folio?
— Bineînţeles, nr. 4.772 bis, cu o scriere diferită de celorlalte două de aici… Însă, domnul Dumas a făcut rău neglijându-l la primele sale vizite, nu avea să-1 mai regăsească. Volumul cu „bis” şi-a luat zborul odată cu soldaţii care au staţionat în această sală, la 24 februarie.
Vara următoare, în cursul unei excursii în regiunea Vendee, ne-am oprit în târguşorul la Caillčre, în casa ospitalieră a castelului.
— De ce nu v-aţi petrece vacanţa la noi? ne-a întrebat acesta.
— Există vreo căsuţă de închiriat?
Tocmai atunci îşi făcu apariţia un proprietar voluminos, grăbindu-se să strângă mâna castelanului.
— La naiba! făcu acesta, aveţi noroc. Închiriaţi paradisul lui Grimaud.
Grimaud! Ah! ce amintire ne-a trezit acest nume pronunţat pe neaşteptate. Pentru că ne hotărâsem deja să renunţăm la orice căutare asupra muşchetarilor priveam ca o şansă nesperată această reînviere a speranţelor noastre. Însă există o providenţă pentru cei care o caută! Bucurându-se de încurcătura noastră, a cărei cauză părea să o ghicească, castelanul adăugă încetişor:
— Dumneavoastră, domnule, care scrieţi cărţi, nu se poate să nu fi citit şi „Muşchetarii” lui Dumas!… Da, nu-i aşa? Ei bine! Grimaud este chiar urmaşul tăcutului valet al lui Athos… Are şi nişte vechi hârţoage. Pe timp ploios, poate că acestea v-ar distra.
