Prolog – Cei trei oameni roşii.
Capitolul I – Mahalaua evreiască.
Uşile Palatului Poştelor din Frankfurt-pe-Main se deschiseseră pentru public. Strada începea să se umple de oameni de tot felul.
Era o mişcare neîntreruptă şi zgomotoasă.
Era ora nouă dimineaţa. Toată lumea venise să ia scrisorile, să oprească locuri pentru diligenţe sau să comande cai de poştă de călărit.
Curţile interioare ale hotelului, unde prinţul de Turn şi Taxis a instalat birourile poştei, erau pline de trăsuri de tot felul aparţinând tuturor popoarelor.
Era pe la sfârşitul lui octombrie 1824.
În sala călătorilor mulţimea se primenea în fiecare minut.
Din toată grămada aceasta de lume care vorbea toate limbile şi care purta toate costumele vom înfăţişa cititorului pe doi oameni care stăteau unul de o parte şi altul de cealaltă parte a sălii.
Unul din ei îşi rezerva un loc pentru trăsura publică de Heidelberg. Îmbrăcămintea lui era ciudată. Purta o manta roşie, prinsă pe umăr cum obişnuiesc studenţii germani şi pălărie de pâslă cu borduri mari, care semăna cu cele ale cavalerilor din vremea lui Cromwell. El îşi ascundea cu desăvârşire fruntea şi ochii.
După cum arăta obrazul său, se vedea că era foarte tânăr şi frumos ca o femeie. Avea un păr negru, subţire şi des care-i cădea în bucle până pe umeri.
Celălalt călător aştepta la biroul cailor de călărit. Sta rezemat de un stâlp al grilajului. Era un bărbat cam de patruzeci de ani. Fizionomia lui pierduse orice semn de tinereţe. Pe lângă tâmple se vedeau şuviţe rare de păr care începuse să dea în alb.
Lângă el era un om, probabil vreun negustor mare din Fleet-Street care voia să călătorească singur şi care în Londra vindea brânză, iar în străinătate pretindea să i se spună my lord. El vorbea cu slujbaşul de un sfert de ceas. Discuta cu aprindere preţul călăuzelor, cerea cu o voce groasă ordinele date de prinţul de Turn şi Taxis şi căuta să câştige la schimbarea bancnotelor.
În acest timp primul nostru călător aştepta, dus pe gânduri. Vecinii profitau de neatenţia lui ca să-i ia înainte; el nu băga de seamă. Odată scoase un medalion care-i atârna la gât cu un lanţ de aur. Strânse medalionul la inimă şi-l privi pe ascuns ca şi cum s-ar fi temut de ochii indiscreţi sau batjocoritori. Medalionul reprezenta portretul unei femei tinere ai cărei ochi albaştri, dulci şi plini de iubire parcă-i zâmbeau. În jurul portretului era o şuviţă din părul blond al unui copil.
O lacrimă se văzu în ochii călătorului. Apoi parcă se trezi deodată şi ascunse iute medalionul în sân.
— Aş vrea să merg la castelul Bluthaupt! zise el funcţionarului care era liber.
Acesta se uită pe un tabel.
— Între Obernburg şi Esselbach, răspunse el, nu este trăsură publică şi şoseaua nu merge decât până la Obernburg.
— Câte leghe sunt? întrebă străinul.
— Opt mile germane, dintre care două pe câmpie. Vreţi o călăuză?
Străinul întrebă de preţ. Erau câţiva florini mai mult. Se gândi o clipă, apoi răspunse:
— Mă voi duce singur.
Străinul plăti şi se îndreptă spre uşă. Tânărul cu mantaua roşie luase acelaşi drum. Trecură astfel prin curte fără să se vadă: fiecare era prea îngândurat ca să se mai uite în ochii trecătorilor.
Când se apropiară de partea de ieşire, care da în stradă, sosi în faţa poştei un curier care venea în goana calului. Curierul acesta purta livreaua conţilor de Bluthaupt: roşu şi negru. Sforţarea pe care o făcu să oprească în loc calul, al cărui piept atinse oarecum pe cel mai în vârstă dintre călători, atrase atenţia acestuia din urmă să se uite la tânărul cu mantaua roşie. Pe obrazul aprins de iuţeala cursei se văzu un fel de mirare. Era învederat că-i cunoştea pe amândoi călătorii.
Stătu o clipă între amândoi. Când întoarse capul în sfârşit, cel mai tânăr mergea pe lângă ziduri, pe când celălalt apucase pe stradă în partea opusă.
— Să nu mai beau eu niciodată bere, murmură curierul, dacă băiatul ăsta frumos nu e unul din cei trei bastarzi ai lui Bluthaupt! Iar celălalt era cu părul mai negru acum cinci ani când s-a însurat cu contesa Hélene1! Este vicontele d'Audemer!
