Partea întâi – Tânărul sergent.
Fericitul deznodământ al bătăliei de la Fontenoy1 tocmai făcuse să ne intre în stăpânire cele mai frumoase şi mai bogate oraşe din Flandra.
Îndată după încheierea păcii (august 1745), Louis2 al XV-lea, părăsind pentru moment plăcerile de la Curte, se grăbise să viziteze recentele noastre cuceriri, pentru a-şi da el însuşi seama de importanţa lor. Apoi, nerăbdător să se întoarcă la picioarele doamnei d'Etiolés, noua sa favorită, îndrăgostitul monarh plecase cu cea mai mare urgenţă către Paris.
Armata se stabilise, la vremea aceea, în apropiere de Ostende – loc ce-i oferea cele mai multe avantaje pentru instalarea taberei, până în iarnă, pe terenul care fusese martorul isprăvilor sale vitejeşti. Zile de tihnă pentru soldaţii care, după campania obositoare la care luaseră parte, puteau, în sfârşit, să-şi tragă sufletul, bucurându-se de o odihnă binemeritată.
Dar, deşi aveau timp liber să se dăruiască fără constrângere distracţiilor pe care le oferă viaţa de tabără, un aspect minor – trecut cu vederea de către rege, înaintea plecării sale – aruncă o umbră peste această existenţă veselă.
Louis, care se ocupase, într-adevăr, cu cea mai mare grijă de asigurarea bunului trai al ofiţerilor de toate gradele, neglijase total situaţia trupelor. Drept urmare, acestea, nefiind plătite decât foarte neregulat – adică după bunul plac al intendenţilor de război – şi nemaiavând posibilitatea de a rechiziţiona hrană, ca pe vremea ostilităţilor, erau deseori reduse la porţia minimă de subzistenţă şi, uneori, chiar la mai puţin.
Aşa încât, atunci când le era prea foame, oamenii recurgeau la diverse expediente pentru a-şi procura cele necesare. Unul dintre aceste expediente, la care recurseseră cel mai adesea în perioadele critice, era vânătoarea.
Împrejurimile adăposteau mult vânat, şi câţiva plumbi erau de ajuns pentru a umple din abundenţă desagii.
Numai că, până la vremea în care începe această povestire, trecuseră deja două luni de când erau bătute pădurile şi câmpurile învecinate, astfel că acestea, aproape depopulate de oaspeţii lor cu blană sau cu pene, nu mai furnizau decât o slabă cantitate de provizii şi, de cele mai multe ori, vânătorii erau siliţi să meargă tot mai departe, pentru a nu se întoarce cu tolba goală.
Nu toţi aveau curajul necesar şi mulţi îşi încercau încă norocul pe meleagurile mai apropiate, fiind fericiţi când reuşeau să împuşte vreun prăpădit de animal rătăcit în calea lor.
Într-o seară de octombrie, un soldat – vrând să facă o astfel de încercare – părăsea tabăra pe la ora şapte şi pornea pe drumul ce duce de la Ostende la Dendermonde.
Era un bărbat înalt cu o mustaţă aspră şi căruntă, ale cărui trăsături nu păreau lipsite de energie.
Era destul de ciudat înveşmântat. Îmbrăcămintea sa era alcătuită dintr-o vestă fără mâneci, cu plastron de piele roşcată, nişte pantaloni scurţi şi bufanţi din pânză groasă cenuşie, peticiţi în multe locuri, cizme înalte, care-i ajungeau până la genunchi şi, în fine, o pălărie de pâslă cu boruri mari, în a cărei panglică era prinsă o pană de corb ce se înălţa mândra către cer. În afară de acestea la şold avea prinsă o sabie lungă şi zdravănă, a cărei extremitate se târa pe pământ cu zăngănit de fier, iar în centură era înfipt unul din acele pistoale cu ţeava lărgită, foarte la modă în acea epocă.
Acest echipament heteroclit mirosea de departe a soldat de carieră, dar îi venea aşa de bine celui ce-l purta, încât cu greu ţi l-ai fi putut închipui pe unul fără celălalt.
Soldatul nostru – trebuie s-o spunem de pe-acum – nu era altul decât domnul Cocardasse-junior, maestru în materie de arme şi expert în lovituri subtile şi figuri de floretă secrete.
Deocamdată, Cocardasse nu-şi exercita nobila profesiune. Motive pe care le vom cunoaşte mai târziu îl obligaseră să se pună în serviciul regelui Franţei şi, aproape de trei ani, se războia ici şi colo, în calitate de voluntar.
Aşadar, omul nostru mergea pe acel drum, îndreptându-se în mod vădit către o pădurice de stejari ce se zărea la mică depărtare şi care ajungea aproape până la marginea drumului. Acesta era un adevărat drum flamand. Pe ambele laturi alternau la infinit câmpuri de hamei şi lanuri de orz copt, din care se înălţau arome acre, tocmai potrivite pentru a încânta mirosul oricărui bun locuitor al Flandrei.
Dar Cocardasse, născut pe malurile râului Gironde, nu gusta deloc aceste parfumuri întru totul locale. Cu nările strânse, cu buze dispreţuitoare, el părea chiar să fie jignit de aceste mirosuri, iar privirea cu care contempla bogăţiile naturii era plină de dezaprobare.
— Proştii! – şopti el, în cele din urmă. N-ar fi fost mai bine să planteze o viţă bună şi frumoasă, în locul unor ierburi urât mirositoare şi nefolositoare?!
Şi grăbi pasul, pentru că simţurile sale să nu fie nevoite să sufere decât un timp cât mai scurt cu putinţă. Curând, ajunse la primii copaci ai pădurii.
— Ei, hai – spuse atunci cu jumătate de glas, oprindu-se şi scoţând pistolul din centură – să încercăm să fim mai norocoşi decât ieri, căci stomacul meu se simte tot atât de gol pe cât este capul domnului de Soubise3, şi dacă aş fi nevoit să mai postesc şi astăzi, cred c-aş prefera să tai câteva perechi de urechi de la aceşti ticăloşi locuitori ai oraşului Ostende, pentru a face o mâncărică pe gustul meu.
