PREFAŢĂ.
Este important să spunem câteva lucruri despre faptul că Alchimistul este o carte simbolică, diferită de Jurnalul unui magician, care n-a fost o lucrare de ficţiune.
Unsprezece ani de viaţă am dedicat Alchimiei. Simpla idee de a transforma metalele în aur sau de a descoperi Elixirul tinereţii fără bătrâneţe era prea fascinantă ca să treacă neobservată de orice novice în ale magiei. Mărturisesc că Elixirul tinereţii fără bătrâneţe mă seducea cel mai tare: înainte de a înţelege şi simţi prezenţa lui Dumnezeu, ideea că totul se va sfârşi într-o bună zi mă aducea la disperare. Astfel, aflând despre posibilitatea de a obţine un lichid în stare să-mi prelungească pentru mulţi ani existenţa, am hotărât să mă dedic trup şi suflet fabricării lui.
Era o perioadă de mari transformări sociale – începutul anilor '70 – şi încă nu existau publicaţii serioase cu privire la Alchimie. Am început, la fel ca unul dintre personajele cărţii, să cheltui puţinii bani pe care îi aveam pe cumpărarea unor cărţi din străinătate, şi-mi dedicam multe ore din zi studiului simbologiei lor complicate. Am căutat două-trei persoane serioase din Rio de Janeiro care se dedicaseră în mod serios Marii Opere, dar acestea au refuzat să mă primească. I-am cunoscut şi pe alţii care îşi spuneau alchimişti, îşi aveau laboratorul propriu şi promiteau să mă înveţe tainele Artei în schimbul unei adevărate averi; azi înţeleg că aceştia nu ştiau nimic din ceea ce pretindeau să mă înveţe.
Dar cu toată stăruinţa mea, rezultatele au fost zero absolut. Nu se întâmpla nimic din ceea ce manualele de Alchimie afirmau în limbajul lor complicat. Era un şir nesfârşit de simboluri, de dragoni, de lei, sori, luni şi argint viu, iar eu aveam mereu impresia că mergeam pe un drum greşit, pentru că limbajul simbolic permite o cantitate uriaşă de erori. În 1973, disperat de absenţa oricărui progres, am comis un act de o iresponsabilitate supremă. În acel timp eram angajat la Secretariatul pentru Educaţie din Mato Grosso, pentru a ţine cursuri de teatru în acel stat, aşa că am hotărât să-mi folosesc studenţii la nişte ateliere de teatru care aveau ca temă Tabla de Smarald. Aceasta, împreună cu unele incursiuni ale mele în zonele mocirloase ale magiei, au făcut ca în anul următor să pot simţi pe propria piele adevărul proverbului: „După faptă, şi răsplată”. Totul în jurul meu s-a prăbuşit complet.
Mi-am petrecut următorii şase ani din viaţă într-o atitudine destul de sceptică în ceea ce priveşte tot ce era legat de mistică. În acest exil spiritual am învăţat multe lucruri importante: că acceptăm un adevăr numai după ce l-am negat din tot sufletul, că nu trebuie să fugim de propriul nostru destin şi că mâna lui Dumnezeu este infinit de generoasă, în pofida severităţii ei.
În 1981, am făcut cunoştinţă cu RAM, organizaţia ocultă unde mi-am găsit şi un Maestru, care avea să mă readucă pe drumul ce-mi era scris. Şi în timp ce el mă pregătea în învăţătura mea, m-am apucat din nou să studiez Alchimia pe cont propriu, într-o noapte, când stăteam de vorbă după o epuizantă sesiune de telepatie, am întrebat de ce limbajul alchimiştilor era atât de vag şi de complicat.
— Sunt trei tipuri de alchimişti, spuse Maestrul meu. Aceia care sunt imprecişi pentru că nu ştiu ce vorbesc; aceia care sunt imprecişi pentru că ştiu ce vorbesc, dar ştiu şi că limbajul Alchimiei este un limbaj adresat inimii şi nu raţiunii.
— Şi al treilea tip? am întrebat.
— Aceia care nu au auzit niciodată vorbindu-se despre Alchimie, dar care au reuşit, prin experienţa lor, să descopere Piatra Filosofală.
Aşa s-a hotărât Maestrul meu – care aparţinea celui de-al doilea tip – să-mi predea lecţii de Alchimie. Am descoperit că limbajul simbolic, care mă irita şi mă descumpănea atât, era unicul mod de a atinge Sufletul Lumii, sau ceea ce Jung a denumit „inconştientul colectiv”. Am descoperit Legenda personală şi Semnele lui Dumnezeu, adevăruri pe care raţionamentul meu intelectual refuza să le accepte din cauza simplităţii. Am descoperit că a ajunge la Marea Operă nu este misiunea unor aleşi, ci a tuturor fiinţelor omeneşti de pe faţa Pământului. Sigur că nu totdeauna vedem Marea Operă sub forma unui ou sau a unui flacon cu lichid, dar toţi putem – fără umbră de îndoială – să ne cufundăm în Sufletul Lumii.
De aceea Alchimistul este şi un text simbolic. De-a lungul paginilor sale, în afară de faptul că am transmis tot ce am învăţat despre aceasta, am încercat să aduc un omagiu marilor scriitori care au reuşit să ajungă la Limbajul Universal: Hemingway, Blake, Borges (care a folosit şi el istoria persană într-una din povestirile lui), Malba Tahan şi alţii.
Pentru a completa această lungă prefaţă şi a ilustra ceea ce Maestrul meu voia să spună cu al treilea tip de alchimişti, merită să amintim o întâmplare pe care el însuşi mi-a povestit-o în laboratorul lui.
Sfânta Maria, cu pruncul Isus în braţe, s-a hotărât să vină pe Pământ ca să viziteze o mânăstire. Mândri foarte, călugării au făcut un şir lung şi fiecare s-a înfăţişat în faţa Sfintei Fecioare pentru a I se închina. Unul a declamat poeme frumoase, altul I-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al treilea I-a recitat numele tuturor sfinţilor. Şi aşa unul după altul, fiecare călugăr şi-a adus omagiul Maicii Domnului şi Pruncului Isus.
Dar ultimul din şir era cel mai umil călugăr din mânăstire, care niciodată nu învăţase înţeleptele scrieri ale epocii. Părinţii lui fuseseră oameni simpli care lucrau la un vechi circ din împrejurimi şi tot ce-l putuseră învăţa era să arunce mingi în sus şi să facă câteva jonglerii.
Când a venit rândul acestuia, ceilalţi călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru că fostul scamator nu avea nimic important de spus şi putea strica imaginea mânăstirii. Dar călugărul simţea, în adâncul sufletului, o dorinţă arzătoare să dăruiască ceva lui Isus şi Sfintei Fecioare.
Ruşinat, simţind privirea mustrătoare a fraţilor lui, a scos câteva portocale din sutană şi a început să le arunce în sus şi să jongleze cu ele, aşa cum ştia el.
Şi doar în acel moment Pruncul Isus a zâmbit şi a început a bate din palme în braţele Sfintei Marii. Şi Maica Domnului numai lui i-a întins braţele, lăsându-l să-l atingă pe Prunc.
AUTORUL.
Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei.
Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui.
Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis:
Doamne! au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.
Şi răspunzând, Domnul i-a zis:
Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti.
Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună a ales, care nu se va lua de la ca.
LUCA, 10: 38-42
PROLOG.
Alchimistul luă o carte pe care o adusese cineva din caravană. Tomul era fără copertă, dar reuşi să-i identifice autorul: Oscar Wilde. În timp ce-i răsfoia paginile, găsi o povestire despre Narcis.
Alchimistul cunoştea legenda lui Narcis, frumosul băiat care-şi contempla zilnic propria frumuseţe într-un lac. Era atât de fascinat de el însuşi că într-o bună zi a căzut în lac şi a murit înecat. În locul acela, a apărut o floare care s-a numit narcisă.
Dar nu aşa îşi încheia Oscar Wilde povestirea. El spunea că atunci când a murit Narcis, au venit naiadele – zeiţele izvoarelor şi ale pădurii – şi au văzut lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un ulcior cu lacrimi sărate.
— De ce plângi? au întrebat naiadele.
— Plâng pentru Narcis, răspunse lacul.
— Ah, nu-i de mirare că plângi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deşi noi am alergat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape frumuseţea.
— Dar Narcis era frumos? întrebă lacul.
— Cine altul poate şti mai bine decât tine? răspunseră, surprinse, naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi.
Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un târziu, zise:
— Îl plâng pe Narcis, dar niciodată n-am ştiut că el era frumos. Îl plâng pe Narcis pentru că de fiecare dată când se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectată, în fundul ochilor lui, propria-mi frumuseţe.
„Ce povestire frumoasă”, spuse Alchimistul.
Partea întâi.
