PROLOG.
Am stat toată noaptea într-o cafenea din Lourdes. Eu, un pelerin al Drumului sfânt al Romei ce trebuia să meargă multe zile pentru a-şi căuta Darul. Ea, Brida O'Fern, deţinea controlul asupra unei părţi din acest drum.
Într-una din nopţile acelea m-am hotărât s-o întreb dacă fusese emoţionată să vadă abaţia ce făcea parte din drumul în formă de stea pe care iniţiaţii îl parcurg în Pirinei.
— N-am ajuns acolo, a răspuns ea.
Am rămas surprins. Totuşi, ea deja avea un Dar.
— Toate drumurile duc la Roma, zise Brida, folosindu-se de un vechi proverb pentru a-mi spune că darurile se pot descoperi în orice loc. Eu am parcurs drumul Romei în Irlanda.
La următoarele întâlniri mi-a spus povestea căutării ei, iar când a terminat de povestit am întrebat-o dacă îmi îngăduie să aştern pe hârtie la un moment dat ceea ce am aflat de la ea.
A fost de acord fără nici o ezitare, deşi, de fiecare dată când ne întâlneam, îmi punea câte o condiţie. Mi-a cerut să schimb numele reale, voia să ştie ce fel de oameni o vor citi şi cum vor reacţiona.
— Nu ştiu, i-am răspuns. Dar nu cred că din cauza asta îţi faci probleme.
— Ai dreptate, mi-a spus. Pentru mine a fost o experienţă deosebită şi nu ştiu dacă oamenii au ceva de învăţat de pe urma ei.
Brida, acesta e un risc pe care ni-l asumăm împreună. Un text anonim al Tradiţiei spune că fiecare om, de-a lungul vieţii, poate să aibă două atitudini: să construiască sau să planteze. Constructorii pot petrece ani întregi lucrând la proiectele lor, însă într-o zi vor termina ceea ce fac. Atunci se opresc şi se simt limitaţi de propriii pereţi. Viaţa îşi pierde sensul atunci când construcţia s-a realizat.
Dar mai sunt şi cei care plantează. Uneori ei au de suferit din cauza furtunilor, a anotimpurilor, şi rareori au odihnă. Spre deosebire de o clădire, grădina creşte necontenit şi însuşi faptul că are nevoie de grija grădinarului face ca, pentru el, viaţa să fie o mare aventură.
Grădinarii se vor recunoaşte între ei, fiindcă ştiu că în povestea fiecărei plante stă creşterea întregii planete Terra.
AUTORUL.
IRLANDA august 1983-martie 1984
VARA ŞI TOAMNA
— Vreau să învăţ magie, spuse fata.
Magul se uită la ea. Blugi prespălaţi, cămaşă şi acea atitudine agresivă pe care orice persoană timidă o are atunci când nu trebuie. „Cred că am dublul vârstei ei”, se gândi el. Şi, în ciuda acestui fapt, ştia că se afla în faţa Celeilalte Părţi a lui.
— Numele meu este Brida, continuă tânăra. Îmi cer scuze că nu m-am prezentat mai devreme. Aştept de mult acest moment şi sunt mai emoţionată decât credeam că aş putea fi.
— De ce vrei să înveţi magie? întrebă el.
— Pentru a găsi răspunsul la întrebările din viaţa mea, pentru a cunoaşte puterile oculte şi, poate, pentru a călători în trecut şi în viitor.
Nu era prima dată când cineva venea să-l caute în pădure ca să-i ceară asta. Fusese cândva un Maestru foarte cunoscut şi respectat al Tradiţiei. Acceptase mai mulţi discipoli şi credea că lumea avea să se schimbe pe măsură ce îi va putea schimba pe cei din jur, însă a făcut o greşeală. Iar maeştrilor Tradiţiei nu le e permis să facă greşeli.
— Nu crezi că eşti prea tânără?
— Am 21 de ani, spuse Brida. Dacă aş vrea să învăţ balet acum, mi s-ar zice că sunt bătrână.
Magul îi făcu semn să-l urmeze. Merseră împreună prin pădure, în linişte. „E frumoasă”, se gândea el în timp ce umbrele copacilor îşi schimbau repede poziţia din cauza soarelui care era deja aproape de orizont. „Dar am dublul vârstei ei.” Asta însemna că era posibil să sufere.
Brida era deranjată de tăcerea bărbatului care mergea alături de ea; ultima frază pe care o rostise nu meritase nici măcar un comentariu din partea lui. Poteca din pădure era umedă şi acoperită de frunze uscate; iar ea observa umbrele care îşi schimbau poziţia şi noaptea care se apropia cu repeziciune. Peste puţin timp urma să se întunece şi nu aveau lanternă la ei.
„Trebuie să am încredere în el”, se încuraja singură. „Dacă am încredere că mă poate învăţa magie, atunci trebuie să am încredere că îmi poate fi ghid printr-o pădure.”
Au continuat să meargă. El părea să meargă la întâmplare, dintr-o parte în alta, schimbând direcţia chiar dacă nu era vreun obstacol să-i întrerupă drumul. Au mers încă o dată în cercuri, trecând de trei sau de patru ori prin acelaşi loc.
„Cine ştie, poate mă testează.” Era hotărâtă să meargă până la capăt cu acea experienţă şi încerca să demonstreze că tot ce se întâmpla, inclusiv mersul în cerc, era perfect normal.
Venise de foarte departe şi aşteptase mult acea întâlnire. Dublinul era la aproape 150 de kilometri distanţă. Autobuzele nu erau confortabile şi circulau la ore absurde. A trebuit să se trezească devreme, să călătorească trei ore, să întrebe de el în orăşel şi să explice ce treabă avea cu un om aşa de ciudat. Într-un târziu, cineva i-a spus unde stătea de obicei în timpul zilei, dar nu înainte de a o preveni că încercase deja să seducă o fată din sat.
„E un bărbat interesant”, se gândi ea.
Drumul urca acum şi începu să simtă dorinţa ca soarele să mai rămână pe cer. Îi era frică să nu alunece pe frunzele umede de pe jos.
— Dar de ce ţii neapărat să înveţi magie?
