O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine. Amin.
Dar înţelepciunea a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei.
Luca, 7: 35
Pentru I. C. şi S. B., a căror comuniune iubitoare m-a făcut să văd chipul feminin al lui Dumnezeu;
Monica Antunes, tovarăşa mea din primul ceas, care cu dragostea şi entuziasmul ei, incendiază lumea întreagă;
Paulo Rocca, pentru bucuria bătăliilor pe care le-am dat împreună şi pentru demnitatea luptelor pe care le-am purtat între noi;
Matthew Lore, pentru că nu a uitat un citat înţelept din I Ching: „Perseverenţa e favorabilă.”
NOTA AUTORULUI.
Pe când vizita o insulă, un misionar spaniol se întâlni cu trei preoţi azteci.
— Cum vă rugaţi? – întrebă părintele.
— Avem o singură rugăciune – răspunse unul dintre azteci –. Zicem: „Doamne, Tu eşti trei, noi suntem trei. Miluieşte-ne pe noi.”
— Frumoasă rugăciune – zise misionarul –. Dar ea nu este chiar ruga pe care o ascultă Dumnezeu. Am să vă învăţ una mult mai bună.
Părintele îi învăţă o rugăciune catolică şi-şi văzu mai departe de drumul său de evanghelizare. După ani, aflat pe corabia care se întorcea în Spania, îi fu dat să treacă din nou prin insula aceea. De pe punte, îi zări pe cei trei preoţi pe mal şi le făcu semn cu mâna.
În aceeaşi clipă, cei trei începură să meargă pe apă către el.
— Părinte! Părinte! – strigă unul din ei, apropiindu-se de corabie –. Mai învaţă-ne o dată rugăciunea pe care o ascultă Dumnezeu, fiindcă nu ne-o mai putem aduce aminte!
— Nu contează – zise misionarul, văzând minunea. Şi-i ceru iertare lui Dumnezeu pentru că nu reuşise să priceapă mai devreme că El vorbea toate limbile.
Istoria asta ilustrează foarte bine ceea ce încerc să povestesc în La râul Piedra am şezut şi-am plâns.
Rareori ne dăm seama că suntem împresuraţi de Extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru, semnele lui Dumnezeu ne arată drumul, îngerii insistă să fie auziţi, dar noi, fiindcă suntem învăţaţi că există formule şi reguli pentru a ajunge până la Dumnezeu, nu luăm seama la nimic din toate acestea. Nu pricepem că El se află oriunde îl lăsăm să intre.
Practicile religioase tradiţionale sunt importante: ele ne fac să împărtăşim cu ceilalţi experienţa comunitară de proslăvire şi rugăciune. Dar să nu uităm niciodată că experienţa spirituală e în primul rând o experienţă practică a Iubirii. Şi în Iubire nu există reguli. Putem încerca să ne ţinem de manuale, să ne controlăm inima, să avem o strategie de comportament – dar toate acestea sunt fleacuri. Inima este cea care hotărăşte şi doar ce hotărăşte ea este important.
Noi toţi am avut parte de o asemenea experienţă în viaţă. Noi toţi, la un moment dat, ne-am spus printre lacrimi: „Sufăr din cauza unei iubiri care nu merită.” Suferim deoarece ne imaginăm că dăm mai mult decât primim. Suferim deoarece dragostea noastră nu este recunoscută. Suferim pentru că nu ne putem impune propriile noastre reguli.
Suferim fără rost: pentru că în dragoste se află sămânţa creşterii noastre. Cu cât iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de experienţa spirituală. Adevăraţii iluminaţi, cu sufletele lor incendiate de Iubire, învingeau toate prejudecăţile vremii. Cântau, râdeau, se rugau cu voce tare, dansau, participau la ceea ce Sfântul Pavel numea „nebunia sfântă”. Erau veseli – pentru că cine iubeşte învinge lumea, nu-i e teamă că pierde ceva. Adevărata iubire este un act de total abandon.
La nul Piedra am şezut şi-am plâns e o carte despre însemnătatea acestui abandon. Pilar şi tovarăşul ei sunt personaje fictive, dar ei simbolizează numeroasele conflicte ce ne însoţesc în căutarea noastră a unui Dincolo. Mai devreme sau mai târ-ziu, trebuie să ne învingem temerile, de vreme ce drumul spiritual se parcurge prin experienţa zilnică a iubirii.
Călugărul Thomas Merton spunea: „Viaţa spirituală se reduce la dragoste. Nu iubeşti pentru că vrei să faci binele sau să ajuţi şi să aperi pe cineva. Dacă acţionăm aşa, îl vedem pe aproapele ca pe un simplu obiect, iar pe noi ne vedem ca pe nişte persoane generoase şi înţelepte. Asta nu are nimic de a face cu iubirea. A iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt şi a descoperi în el scânteia lui Dumnezeu.”
Fie ca plânsul lui Pilar la râul Piedra să ne călăuzească pe drumul acestei comuniuni.
Legenda povesteşte că tot ce cade în apele acestui râu – frunzele, insectele, penele păsărilor – se preschimbă în pietrele din albia lui. Ah, ce n-aş da să-mi pot smulge inima din piept şi să dau cu ea de-a azvârlita pe firul apei, şi atunci nu m-ar mai încerca nici durere, nici dor, nici amintiri.
La râul Piedra am şezut şi-am plâns. Gerul iernii mă face să-mi simt lacrimile pe obraji, şi ele cad, amestecându-se cu apele îngheţate ce curg prin faţa mea. Undeva râul acesta se împreună cu altul, apoi cu altul, până când – departe de ochii şi de inima mea – toate apele astea dispar în mare.
Fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult, încât iubitul meu să nu ştie niciodată că într-o zi am plâns de dorul lui. Fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult, încât să pot da uitării râul Piedra, mânăstirea, biserica din Pirinei, ceaţa, potecile pe care le-am bătut împreună.
Voi uita drumurile, munţii şi câmpiile din visele mele – visele care-mi aparţineau şi pe care totuşi nu le cunoşteam.
