O cheamă Veronika. O vei vedea, cititorule, în cele mai ciudate momente ale vieţii ei: când alege subiectul scrisorii de sinucigaş, când zâmbeşte de la fereastră, unui necunoscut, când vorbeşte cu o femeie nebună, când stă goală în faţa unui bărbat îmbrăcat, când cântă la pian, când stă lângă un om când i se fac şocuri electrice. E grav să fii diferit? E bine să vrei să fii ca toţi ceilalţi? E cumva lumea în care trăim un mare ospiciu? O tânără căreia i-a reuşit aproape totul în viaţă se hotărăşte să moară. Iubeşte viaţa, dar nu o ştie. Este iubită, dar nu i spune. La o cină, într-un ospiciu din Ljubljana, lipsesc patru persoane. Printre ele, şi Veronika. A aflat oare ce trebuia să afle?
PAULO COELHO
„Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi… şi nimic nu vă va vătăma.”
LUCA, 10:19
În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika hotărî că sosise, în fine!, momentul să se sinucidă. Îşi făcu meticulos curăţenie în camera pe care o închiriase într-o mânăstire de călugăriţe, opri încălzirea, se spălă pe dinţi şi se culcă.
Luă de pe noptieră cele două flacoane cu pastile de dormit. În loc să le sfărâme şi să le amestece cu apă, se hotărî să le ia una câte una, căci întotdeauna e o mare distanţă între intenţie şi faptă, or, ea voia să aibă libertatea de a se răzgândi la jumătatea drumului. La fiecare comprimat pe care-l înghiţea, se simţea şi mai convinsă: după cinci minute, flacoanele erau goale.
Deoarece nu ştia cu exactitate cât timp o să mai treacă până când avea să-şi piardă cunoştinţa, îşi pusese pe pat o revistă franţuzească, Homme, numărul din luna aceea, de curând sosită la biblioteca unde lucra. Cu toate că nu manifesta nici un interes deosebit pentru informatică, răsfoind revista dădu peste un articol despre un joc pe calculator (un CD-Rom, cum se spunea), creat de Paulo Coelho, un scriitor brazilian pe care avusese prilejul să-l cunoască cu prilejul unei conferinţe la cafeneaua hotelului Grand Union. Schimbaseră amândoi câte va cuvinte şi în cele din urmă fu invitată la cină de către editorul lui. Grupul era însă numeros şi nu avuseseră posibilitatea să aprofundeze nici un subiect.
Faptul că-l cunoscuse pe autor o făcuse totuşi să creadă că el făcea parte din lumea ei şi că lectura unui articol despre opera lui o putea ajuta să-şi treacă timpul. În vreme ce-şi aştepta moartea, Veronika începu să citească despre informatică, subiect care nu-i trezise nici cel mai mic interes, şi asta se potrivea cu ceea ce făcuse toată viaţa, căutând mereu tot ce era mai lesnicios sau mai la îndemână. Ca revista aceea bunăoară.
Dar, spre surprinderea ei, primul rând al textului o smulse din pasivitatea-i naturală (calmantele nu i se dizolvaseră încă în stomac, dar Veronika era pasivă din fire) şi o făcu, pentru prima oară în viaţă, să aprecieze adevărul unei fraze foarte la modă printre prietenii ei: „Nimic din lumea asta nu e rodul întâmplării.”
De ce oare acel prim rând tocmai în clipa când începuse să moară? Ce mesaj ascuns îi apăruse în faţa ochilor, admiţând că există mesaje ascunse, iar nu coincidenţe?
Sub o ilustraţie cu acel joc pe calculator, jurnalistul îşi începea articolul întrebând: „Unde este Slovenia?” „Nimeni nu ştie unde este Slovenia”, gândi ea. „Nici vorbă.”
Slovenia însă exista, şi se întindea colo afară, înăuntru, în munţii din juru-i şi în piaţa de sub ochii ei: Slovenia era ţara ei.
Puse revista alături, n-avea nici un rost acum să se indigneze că o lume întreagă ignora cu desăvârşire existenţa slovenilor: onoarea naţiunii ei nu o mai privea. Era timpul să se simtă mândră de ea însăşi, să se încredinţeze că fusese în stare de ceea ce făcuse, că dăduse în cele din urmă dovadă de curaj şi că părăsea viaţa asta: ce bucurie! Şi o făcea într-un mod la care visase întotdeauna, cu ajutorul unor pastile, care nu lasă urme.
Veronika se zbătuse să-şi procure pastilele timp de aproape şase luni. Socotind că n-o să le strângă niciodată, ajunsese să se gândească şi la posibilitatea de a-şi tăia venele de la mâini. Chiar dacă ştia că avea să umple camera de sânge, lăsându-le pe călugăriţe dezorientate şi pline de griji, o sinucidere pretinde ca oamenii să se gândească mai întâi la ei înşişi, şi abia pe urmă la ceilalţi. Era gata să facă tot posibilul pentru ca moartea ei să nu pricinuiască mult deranj, dar dacă tăiatul venelor ar fi fost unica posibilitate, atunci n-ar mai fi avut ce face, şi călugăriţele ar fi fost nevoite să cureţe camera şi să dea numaidecât uitării toată povestea, altminteri te-ar fi fost greu s-o închirieze din nou. În definitiv, chiar şi la sfârşitul secolului al XX-lea, oamenii tot mai credeau în fantome.
Evident, şi-ar fi putut alege şi una din puţinele clădiri înalte din Ljubljana, dar ce să mai spunem de suferinţa şi mai mare pe care un atare act le-ar fi pricinuit-o părinţilor săi? Pe lângă şocul de-a afla că fiica lor murise, ar fi fost obligaţi să mai şi identifice un cadavru desfigurat: nu, era o soluţie şi mai rea decât să sângereze: până la moarte, deoarece le-ar fi marcat pentru totdeauna tocmai pe cele două fiinţe care nu-i doreau decât binele.
„Cu moartea fiicei lor s-ar fi obişnuit până la urmă. Dar un craniu făcut zob e pesemne cu neputinţă de uitat.”
Împuşcături, prăbuşiri de pe o clădire înaltă, nimic din toate astea nu se potrivea cu natura ei feminină. Femeile, când se omoară, îşi aleg mijloace mult mai romantice, cum ar fi să-şi taie venele sau să ia o supradoză de somnifere. Prinţesele părăsite şi actriţele de la Hollywood furnizau diverse exemple în acest sens.
