I. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TEORIEI CUNOŞTINŢEI.
[noiembrie 1925]
1. Originile teoriei cunoştinţei
2. Fundamentarea necesităţii acestui curs
3. Cunoştinţa. Aspectul psihologic şi cel logic
4. Teoria cunoştinţei – Gnoseologie – Epistemologie
5. Problema adevărului
6. Metoda de cercetare a acestui curs: cea empirica
1. Am anunţat un curs de Teoria cunoştinţei, şi anume, de introducere în problematica generala a acestei discipline filosofice, determinat, între alte consideraţiuni, şi de aceea ca la Universitatea noastră din Bucureşti un asemenea curs nu s-a făcut până acum.
În afara de prelegerile profesorului meu, Radulescu-Motru, făcute pentru prima oara cam prin 1912 – prelegeri cari aveau mai mult un caracter metafizic, adica de vedere de ansamblu asupra realităţii, în afara de prelegerile cu un caracter ceva mai special ale colegului meu, d-l Florian, făcute acum doi ani, şi în afara de prelegerile mele, purtând asupra unor probleme cu totul speciale, asupra uniformităţii legilor naturii, făcute acum trei ani, nu s-a făcut, ce putin după câte stiu eu, nici un curs propriu-zis de teoria cunoştinţei la aceasta Universitate.
Nu stiu daca, din punct de vedere filosofic, aceste prelegeri ar fi de prima necesitate; cu alte cuvinte, nu stiu daca împărţirea aceasta pe felii a domeniului de speculaţiune filosofica este tocmai ceva recomandabil introducerii d-voastra în spiritul de filosofare.
Filosofia şi filosofarea ar trebui sa fie unul şi acelaşi lucru. Si, cu toate acestea, au ajuns sa fie doua lucruri distincte unul de altul, filosofarea rămânând pentru toată lumea un fel de atitudine spirituala în încercarea omului de împăcare cu sine însuşi, iar filosofia devenind un obiect de studiu. Cu alte cuvinte, acest nobil meşteşug al filosofiei, care a fost odinioară o preocupare personala a spiritului, s-a transformat adeseori într-un fel de meserie. Se învaţă astăzi filosofia cum se învaţă orice meşteşug; se învaţă filosofia într-o presupoziţie nedovedita încă, în presupoziţia ca exista un domeniu precis al filosofiei, cu o problematica precisa şi cu soluţiuni precise la aceasta problematica.
Nu este părerea mea, întrucât ma îndeletnicesc cu meşteşugul filosofării. Dar trebuie sa fie şi părerea mea, întrucât stau pe scaunul acesta – adica trebuie sa contribui şi eu la lămurirea didactica a problemelor dezbătute în filosofie, al căror instrument de lupta este domeniul filosofării.
Teoria cunoştinţei este o disciplina ceva mai noua. Ea a apărut mai întâi, conştientă şi de numele ei şi de importanta ei, cam prin veacul al XIX-lea şi ameninţa la un moment-dat sa devina filosofia însăşi; adica în momentul de criza a gândirii filosofice, care a fost perioada de după 1850. Instaurarea filosofiei sau, mai bine zis, restaurarea metafizicei în demnitatea ei naturala s-a făcut cu ajutorul acestei teorii a cunoştinţei sau a cunoaşterii. Au fost filosofi şi cercetători în ale filosofiei în Germania cari au identificat chiar, la un moment-dat, aceasta teorie a cunoştinţei cu filosofia însăşi. Trebuie însa sa o spunem de la început: nu exista teorie a cunoştinţei ca disciplina filosofica, ca apariţiune de sine stătătoare în domeniul filosofiei, ci exista probleme de teoria cunoştinţei cari, alături cu alte probleme, de alta natura, întregesc filosofia în cadrul ei natural şi în funcţiunea ei primitiva de creare a unei viziuni personale asupra universului. Istoriceşte, as putea spune chiar ca, daca teoria cunoştinţei nu s-a constituit ca ştiinţa până în veacul al XIX-lea, este tocmai din cauza ca, până în veacul al XIX-lea, nu a fost niciodată o perioada spirituala aşa de săracă încât sa se mărginească interesul pentru filosofie la desfacerea problemelor şi la delimitarea diferitelor ramuri de activitate spirituala în filosofie. Teoria cunoştinţei a fost o preocupare constanta a spiritului omenesc – şi o sa vedem îndată din ce motive a început sa fie.
Dar aceasta preocupare constanta nu a fost de sine stătătoare, ci s-a împletit întotdeauna cu preocupări din domenii anexe, cari, desi logiceşte ar putea sa fie distincte de teoria cunoştinţei, totuşi, din punctul de vedere al necesităţilor spirituale ale omenirii, nu sunt deosebite, ci se întregesc.
Aceasta afirmaţiune are ceva din ceea ce ar fi un fenomen fizic şi un fenomen chimic. Este evident ca putem face o cercetare fizica a realităţii şi una chimica a aceleiaşi realităţi; dar nu este mai putin adevărat ca realitatea, în ea însăşi, nu este nici fizica, nici chimica, ci este pur şi simplu realitate; ca poate sa ne ofere perspective diferite asupra ei, dar ca, în definitiv, ea rămâne una şi aceeaşi.
Atâta timp, prin urmare, cât filosofia a rămas în adevăr preocuparea aceasta metafizica a construirii viziunii de ansamblu a universului, nici nu a simţit omenirea nevoia unei delimitări precise în diferite discipline filosofice. şi atunci, logica, psihologie, teorie a cunoştinţei, morala, estetica şi celelalte erau probleme cari se împleteau si, împletindu-se, prezentau nu realitatea însăşi, ci realitatea vieţii spirituale. Dar, în momentul când, cum spuneam, sufletul omenesc nu a mai fost destul de bogat, când necesitatea aceasta spirituala de opunere a individului în fata universului sau de împăcare a individului cu întreaga existenta a căzut, în momentul acesta tradiţiunea gândirii filosofice s-a realizat, însa transformata, adica a devenit un fel de cercetare metodica asupra filosofiei care se făcea până atunci. şi atunci, în locul filosofiei care se făcea până atunci, în locul filosofiei ca rezultat al necesităţii de filosofare a omenirii, a apărut filosofia care nu era decât cercetarea filosofiei anterioare – activitate spirituala care a deschis calea la noi probleme, care a deschis calea problemei istoriei filosofiei, a problemei enciclopediei filosofiei, nu în înţelesul în care se face la noi acum, ci în înţelesul sistematizării filosofiei.
Ei bine, astăzi sistematica filosofica este o realitate; este o realitate care are şi părţile ei rele, dar care are, incontestabil, şi părţile ei bune.
Este evident ca, în principiu, a filosofa trebuie sa poată toată lumea. Dar este iarăşi evident ca necesitatea aceasta de a filosofa nu o are, de fapt, nu o simte toată lumea. Este, pe de alta parte, iarăşi adevărat ca, în orice moment, gândirea noastră şi atitudinea noastră spirituala în fata realităţii, în fata existentei nu este de sine stătătoare, ci este oarecum – as zice – dependenta de tradiţiunea noastră istorica. Conştient sau inconştient, a început de la o vreme, şi anume, cam de pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, sa fie dependenta şi de altceva, şi anume, de tradiţiunea scrisa; adica, a început sa fie dependenta de erudiţie.
Ceea ce cunoaşte veacul al XIX-lea şi veacul al XX-lea ca metoda de lucru este, în adevăr, un aspect cu totul nou al activităţii acestei speculaţiuni. Daca ati deschide cărţile de filosofie, ati fi totdeauna izbiţi de puţinătatea argumentelor polemice, ati fi totdeauna izbiţi de autenticitatea cu care fiecare filosof îşi expune punctul sau de vedere. Nu exista, în marea generalitate a cazurilor, propriu-zis, erudiţiune sau trimiteri în josul paginei, nu exista material asupra căruia sa se speculeze, care sa fie altul decât acela dat de observarea directa a celui care filosofează şi de puterea creatoare directa a celui care filosofează. Adica, nu exista, până la sfârşitul veacului al XVIII-lea, aşa-numita filosofie despre ceea ce a spus cutare, ci exista filosofia de-a dreptul, în contact direct cu realitatea. şi între aceasta realitate directa şi cel care filosofează nu se mai aşază nimic.
Trebuie sa fiţi izbiţi şi d-voastra, după cum este izbita majoritatea cercetătorilor, de faptul acesta, în adevăr surprinzător, ca marii cugetători ai omenirii, la cari filosofia a fost în adevăr o necesitate organica şi nu un meşteşug învăţat, ca marii cugetători nu au prea ţinut seama de ceea ce au spus cei dinaintea lor. Filosofia lor este un fel de ţâşnitura spontana, un fel de reacţiune a tuturor forţelor lor sufleteşti.
Eu am mai spus şi cu alta ocaziune ca Pascal, care este unul din vârfurile cele mai de seama ale vieţii spirituale omeneşti, era un ignorant în materie de filosofie. El şi-a făcut cultura filosofica cu Montaigne, care spunea ca cutare spune cutare lucru şi cutare, cutare lucru, în tonul în care obicinuia să-şi scrie Eseurile. Iar Kant, pe care d-voastra îl învăţaţi şi cu privire la care se zice ca noi îl ştim pe dinafara, ceea ce nu este deloc exact, Kant citează în toată opera lui, care este de câteva mii de pagini, doar câteva nume mai mari şi aceasta incidental. De altfel, Kant este prototipul omului incult. Desigur, vi se pare ciudat. Ei bine, ştiţi cum făcea Kant geografie? Era profesor de geografie fizica şi nu văzuse în viaţa lui un munte! Făcea geografie, fapt constatat, după romanele de călătorii.
Desigur ca veţi zice: Ia uite cum se făcea ştiinţa pe vremea aceea! Ei bine, domnilor, se făcea cel putin tot atât de bine ca şi acum.
Vasăzică, filosofarea sprijinita pe erudiţiune este o cucerire a veacului al XIX-lea, o cucerire pe care, desigur, noi nu putem sa o trecem astăzi cu vederea. Este adevărat ca noi astăzi suntem ceva mai jos decât un Kant sau un Descartes; dar nu este mai putin adevărat ca, daca i-am prinde pe unul din ei la un examen de anul I, nu stiu daca ar raspunde cel putin atât cât ar putea raspunde un student de anul I; însa ar gândi ceva mai mult, desigur, decât 14 profesori la un loc. Aceasta este singura deosebire între cultura filosofica a vremii noastre şi cultura filosofica a vremii trecute.
2. Dar noi suntem, în definitiv, prinşi în ruajul acesta al existentei şi nu putem sa ignoram în adevăr ceea ce ni se impune. De îndată ce o realitate a fost creata, nu poţi să-i comanzi sa se dea la o parte. Poţi sa te dai cel mult tu la o parte, în măsura în care nu eşti realitate, dar realitatea nu poţi sa o îndepărtezi.
Si atunci, este evident ca noi astăzi în filosofie judecam, în afara de elementul personal şi de elementul realităţii propriu-zise, cu un al treilea element, care este tocmai ceea ce s-a spus până la noi. Astăzi, la drept vorbind, nici nu mai putem sa facem ca Pascal sau Descartes (lăsa ca ni s-ar spune ca facem literatura, ceea ce nu ar fi tocmai un reproş greu de suportat), dar, pentru uzul nostru personal, problematica este astfel schimbata, instrumentele noastre de lucru sunt astfel modificate, încât, daca am face filosofie ca pe vremea lui Pascal, nu am avea, desigur, nici un succes. De ce? Pentru ca am vorbi pur şi simplu un alt limbaj decât acela pe care-l vorbesc specialiştii.
