Întâmpinarea, plina de dorinţa sincera a unei lămuriri, pe care colegul meu de învăţământ, d. prof. Frollo, a publicat-o în aceasta foaie în apărarea romanilor catolici, ne da prilejul sa revenim asupra unor chestiuni pe care noi, la „Cuvântul”, le socotim drept fundamentale.
D. Frollo se întreabă surprins si, oarecum, îndurerat: de ce şi de unde îndârjirea unor cercuri ortodoxe împotriva romanilor de confesiune romano-catolică? Adica cum, un catolic nu poate fi un „bun roman”? şi nici nu mai aşteaptă răspunsul; caci dreptatea atitudinii d-sale ii apare ca evidenta.
La prima impresie – desigur! Dar numai la prima impresie. Caci, în fond, chestiunea aşa cum e pusa de d. Frollo, şi în genere de toţi romanii catolici sau numai catolicizanţi, este cu mult prea putin precisa pentru a putea contribui la lămurirea problemei.
În adevăr, oricât de paradoxal s-ar părea, toţi romanii catolici sunt în măsură a raspunde victorios la întrebarea daca un catolic poate fi un „bun roman”. Niciunul nu se opreşte la chestiunea mai simpla – dar cea relevanta – daca un catolic poate fi „roman”. Et pour cause! Caci a fi „bun roman” este, sub raportul etnic şi spiritual, mai putin decât a fi „roman” pur şi simplu. Dar ceea ce în adevăr atinge miezul problemei noastre, nu e chestiunea bunului roman, ci a romanului.
Sa ne lămurim. „Bun roman” este o noţiune foarte vaga, foarte complicata şi foarte confuza. Ea închide un element de valorificare morala, unul de încadrare politica, şi în ultima analiza, unul de apartenenta spirituala.
Bercu Solomon, din târg de la Paşcani, care munceşte de dimineaţă până-n noapte, care îşi plăteşte regulat birurile şi e respectuos cu legile tarii, care a fost în război şi şi-a împlinit însărcinările cu convingerea ferma ca e dator sa o facă, este desigur un „bun roman”.
Samuel Micu, cărturarul ardelean care a mers după învăţătura la Roma, a adus de acolo dovada latinităţii noastre şi a contribuit ca nimeni altul la definirea, la delimitarea conştiinţei noastre naţionale, este iarăşi un „bun roman”. şi tot asa, pentru a ne tine în istorie:
Ion Bratianu-tatal care a construit armatura statului romanesc modern şi urmărit, cu o putere vie inca în copiii lui, înstăpânirea romanilor asupra statului şi avuţiei din cuprinsul lui, a fost un „bun roman”.
„Buni romani” toţi aceşti trei, fara indoala. Dar şi romani? Aici e nodul chestiunii. Sa nu mai vorbim de Bercu Solomon, săracul.
— Desi poate cel mai patetic dintre toţi. La el situaţia e clara: „bun roman”, adica: bun cetăţean al statului roman, în cea mai larga accepţiune a cuvântului. Pentru asta, insa, nu e nevoie sa fii numaidecât roman, nu? După cum nu e Bercu Solomon; desi nu este exclus ca acesta sa fi murit în război, cu liniştea detaşată şi lipsita de retorism a celor care au conştiinţă împlinirii unei datorii fata de o realitate colectiva care ii înglobează şi ii depăşeşte.
Cazul lui Samuel Micu e ceva mai complicat. Călugărul acesta papistaş este unul din ctitorii conştiinţei româneşti. S-ar putea oare pune la îndoială romanismul lui? şi totuşi, se poate. Eu nu vreau sa cercetez aici daca Samuel Micu a fost sau nu roman cu adevărat. Cred insa ca pot afirma ca nu e nevoie sa fii roman ca sa faci ce a făcut Micu.
Iată, mai anul trecut ne-a cercetat aici în Bucureşti un englez, colonelul Wedgwood. Wedgwood este un englez de baştină. Neamul lui fabrica porţelanuri de vreo doua sute de ani. Colonelul nostru este insa… ziarist. Poate ca putini oameni au făcut pentru conştiinţa etnica şi pentru naţionalismul evreu, cat a realizat Wedgwood, acest stăruitor şi îndărătnic militant al sionismului. Care e insa situaţia lui?
Daca ar fi locuit în Palestina, ar fi fost, desigur, un „bun evreu”. Este el insa pentru asta şi evreu? Evident, nu!
Iată, deci, cum cazul lui Samuel Micu devine irelevant.
Mai ramane cel al lui Ion Bratianu-tatal. Exemplul colonelului Wedgwood este şi aici hotărâtor. S-ar putea totuşi ca el sa nu epuizeze fondul chestiunii; de aceea vom insista.
E incontestabil ca Ion Brătianu a voit sa fie roman. A voi sa fii roman nu înseamnă insa şi a fi roman. A fi roman înseamnă o stare naturala, o formula de echilbru a existentei din care decurg, prin însăşi desfăşurarea vieţii, anumite forme. Un bob de grau, daca il îngropi în pământ, la umezeala, încolţeşte şi da fir. Un anumit fir, cu o anumită dezvoltare, necesara, mai dinainte determinata de însăşi structura bobului de grau. aşa se petrece şi cu „romania” noastră. A fi roman înseamnă a avea o anumită plămada, din care decurg cu necesitate absoluta anumite atitudini şi gesturi. Voinţa noastră nu are nimic de zis în aceasta împrejurare; pentru ca noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi înşine decât încetând a mai fi noi înşine.
Prin urmare: Ion Bratianu-tatal a construit statul nostru modern. Este acest stat în adevăr romanesc? Daca da, atunci, desigur, Brătianu a fost în adevăr roman. Dar daca statul nostru modern nu e cu adevărat romanesc? Atunci lucrurile se schimba: Ion Brătianu a fost „bun roman”, adica a avut cele mai bune intenţii pentru poporul şi statul nostru.
— Dar „roman” nu a fost. După cum nu e grau sămânţa care sfârşeşte prin a purta un spic de orz.
Iată deci adevăratul cadru al problemei. Catolicii romani revendica pentru ei calitatea de a fi „buni romani”. Es ist zu viel des Guten. Noi ne-am mulţumi numai cu răspunsul la o întrebare… mai modesta: Buni romani puteţi fi si, desigur, sunteţi. Sunteţi insa şi romani?
30 Octombrie 1930
SFÂRŞIT