Prin credință, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; și prin credință grăiește și azi, deși a murit.
(Evrei: 11, 4) CARTEA NEROZIILOR
Atunci când domnul, cunoscut și ca dumnezeu, și-a dat seama că adam și eva, perfecți în toate câte lăsau să se vadă, nu scoteau nicio vorbă, nu enunțau nici măcar un sunet, fie el cât de primitiv, n-a avut încotro decât să se supere pe sine însuși, din moment ce nu mai era nimeni altcineva în grădina edenului pe care să poată da vina pentru grava omisiune, doar restul animalelor, create și ele toate, la fel ca acești doi oameni, din voia divină, se bucurau de o voce proprie, unele prin mugete și răgete, altele prin grohăituri, ciripituri, fluierături și cotcodăceli. Într-un acces de furie, surprinzător pentru cineva care ar fi putut rezolva totul cu încă un Facă-se rapid, a dat fuga la cei doi și, luându-i la rând, fără să stea pe gânduri, fără șovăială, le-a înfipt limba în gâtlej. Din scrierile care au consemnat, de-a lungul timpului, cam de-a valma, întâmplările acelor vremuri îndepărtate, unele pasibile de o certificare canonică viitoare, altele fructul unor imaginații apocrife și iremediabil eretice, nu reiese clar ce fel de limbă o fi fost aceea, să fi fost oare mușchiul flexibil și umed, care se mișcă și plescăie în cavitatea bucală și uneori pe afară, sau să fi fost vorbirea, numită și limbaj, cea de care domnul, regretabil, uitase și despre care nu știm cum trebuie să fi arătat, din moment ce n-a rămas din ea nici cel mai mic vestigiu, nici măcar o inimă scrijelită pe scoarța vreunui copac cu o notă sentimentală, ceva în genul te iubesc, eva. În principiu una n-ar trebui să meargă fără cealaltă, așa că probabil, atunci când domnul le-a băgat cu brutalitate limbile mute odraslelor sale, urmărea deopotrivă să le pună în legătură cu cele mai profunde lăuntruri ale ființei trupești, așa-numitele jene omenești, astfel încât mai târziu, deja într-o oarecare cunoștință de cauză, să poată vorbi despre nedumeririle lor întunecoase și labirintice, care începuseră deja să încalece fereastra sau, cum ar veni, să se reverse pe gură. Orice se poate. Evident, dintr-un scrupul de bun creator, cum bine îi ședea, și revanșându-se astfel, spăsit, pentru neglijența de dinainte, domnul dori să verifice dacă și-a reparat greșeala, așa că îl întrebă pe adam, Pe tine cum te cheamă, iar bărbatul răspunse, Sunt adam, doamne, primul tău născut. Apoi, creatorul se întoarse către femeie, Și pe tine, cum te cheamă, Sunt eva, doamne, prima doamnă, răspunse ea fără rost, din moment ce nu mai era alta. Domnul se declară mulțumit, își luă la revedere cu un paternal Pe curând și plecă la ale lui. Atunci, pentru prima dată, adam îi spuse evei, Hai în pat.
Îndeajuns potența generatoare. Să afle cei grăbiți că Facă-se a mers o dată și atât, că un bărbat și o femeie nu sunt mașini de umplut cârnați, hormonii sunt o chestie foarte complicată, nu se produc așa de la mână pân’ la gură, nu se găsesc în farmacii sau la supermarket, trebuie să ai răbdare. Înaintea lui set veniseră pe lume, la o mică perioadă unul de altul, mai întâi cain și apoi abel. Însă înainte de a trece mai departe, trebuie să pomenim de plictiseala fără margini, să stai atâția ani fără vecini, fără distracții, fără niciun copil târându-se de-a bușilea între bucătărie și camera de zi, fără nicio altă vizită în afară de cele ale domnului, și chiar și acelea foarte rare și scurte, distanțate de absențe lungi, zece, cincisprezece, douăzeci, cincizeci de ani, probabil solitarii ocupanți ai paradisului terestru ar fi ajuns în scurt timp să creadă că sunt niște sărmani orfani abandonați în pădurea universului, chiar dacă n-ar fi fost în stare să explice ce era aia orfan și abandonat. E adevărat că o zi da, una ba, dar un ba care ajungea foarte frecvent să fie tot da, adam îi spunea evei, Hai în pat, însă rutina conjugală, agravată de varietatea inexistentă a pozițiilor, în cazul celor doi, din lipsă de experiență, s-a dovedit încă de pe atunci la fel de distructivă ca o invazie de termite care macină grinzile casei. Din exterior, în afară de câteva fire de rumeguș care mai scapă pe ici, pe colo prin crăpături minuscule, atentatul abia dacă se vede, dar pe dinăuntru altfel merg lucrurile, edificiul ce părea atât de solid era pe cale să se prăbușească. În astfel de situații, unii spun că nașterea unui fiu poate avea efecte revigorante, dacă nu pentru libido, unde
Set, al treilea fiu al familiei, avea să vină pe lume abia o sută treizeci de ani mai târziu, nu fiindcă sarcina maternă ar fi avut nevoie de atâta timp ca să ducă la bun sfârșit fabricarea unui nou descendent, ci fiindcă gonadele tatălui și ale mamei, testiculele și, respectiv, uterul, întârziaseră mai bine de un secol până să ajungă la maturitate și să dezvolte e nevoie de un proces chimic mult mai complex decât cel de a învăța cum să schimbi un scutec, atunci măcar pentru sentimente, ceea ce, să recunoaștem, nu e puțin lucru. Cât despre domnul și vizitele lui sporadice, prima dată a venit să vadă dacă adam și eva avuseseră probleme cu instalarea domestică, a doua ca să vadă dacă viața la țară le adusese ceva bun și a treia ca să îi anunțe că nu avea să se întoarcă prea curând, întrucât trebuia să facă rondul și pe la celelalte paradisuri existente în spațiul ceresc. De fapt, avea să apară mult mai târziu, la o dată care nu a rămas înregistrată, ca să expulzeze nefericitul cuplu din grădina edenului pentru crima respingătoare de a fi mâncat din fructul cunoașterii binelui și răului. Episodul acesta, care a dat naștere primei definiții a unui păcat originar până atunci necunoscut, n-a fost niciodată foarte bine explicat. În primul rând, până și cea mai rudimentară inteligență ar înțelege lesne că este întotdeauna de preferat să fii informat decât să nu știi, mai ales când vine vorba de subiecte atât de delicate precum acesta al binelui și al răului, cu care oricine riscă, fără să-și dea seama, o condamnare eternă într-un infern care la acel moment încă nu fusese inventat. În al doilea rând, e strigătoare la cer neatenția domnului, care, dacă într-adevăr n-ar fi vrut să se mănânce din respectivul fruct, atunci nimic mai ușor, putea să nu mai planteze pomul, sau să-l fi pus altundeva, sau să-l fi împrejmuit cu sârmă ghimpată. Și, în al treilea rând, nu prin neascultarea poruncii lui dumnezeu au descoperit adam și eva că erau goi. Așa, în pielea goală, erau și când se duceau în pat, iar dacă domnul nu observase niciodată lipsa asta de pudoare, de vină era orbirea lui de părinte, una incurabilă din câte se pare, care ne împiedică să vedem că fiii noștri, la urma urmei, sunt la fel de buni sau răi ca oricare alții.
