Soarele se ivește într-unul dintre colțurile superioare ale dreptunghiului, cel care se află la stânga privitorului, reprezentând, astrul rege, un cap de om din care țâșnesc raze de lumină ascuțită și flăcări sinuoase, precum o roză a vânturilor indecisă încotro ar trebui să arate, iar acest cap are o față care plânge, crispată de o durere fără leac, scoțând pe gura larg deschisă un strigăt pe câre nu-l vom putea auzi, căci niciunul dintre aceste lucruri nu este real, ce se înfățișează ochilor este hârtie și vopsea, nimic mai mult. Dedesubtul soarelui vedem un bărbat gol, legat de un trunchi de arbore, cu șalele încinse de o pânză care-i acoperă părțile pe care le numim rușinoase, iar tălpile lui stau pe ce a mai rămas dintr-o creangă laterală tăiată, deși, pentru mai multă siguranță, ca să nu alunece de pe acel suport natural, două piroane le susțin, înfipte adânc în carne. După expresia chipului, care arată o inspirată suferință, și după direcția privirii, îndreptată în sus, trebuie să fie Tâlharul cel Bun. Părul cârlionțat este un alt indiciu care nu înșală, știindu-se că așa îl poartă îngerii și arhanghelii, iar criminalul pocăit, după toate aparențele, este deja pe cale să se strămute în lumea creaturilor cerești. Nu va fi cu putință să verificăm dacă acest trunchi încă mai este copac, adaptat numai, prin mutilare selectivă, la rolul de instrument de supliciu, dar continuând totuși să se hrănească din sol prin rădăcini, căci toată partea lui inferioară este ascunsă de un bărbat cu barbă lungă, în veșminte largi, bogat împodobite, care, deși își ridică privirea, nu se uită la cer.
Această postură solemnă, această tristă față, nu pot fi decât ale lui Iosif din Arimateea, căci Simon din Cirene, fără îndoială o altă ipoteză posibilă, judecând după corvoada pe care a fost silit s-o facă, ajutându-l pe condamnat să-și poarte crucea, conform protocoalelor acestor execuții, s-a dus la treburile sale, mult mai preocupat de consecințele întârzierii pentru afacerea pe care o stabilise decât de ucigătoarele chinuri ale nefericitului ce-avea să fie răstignit. Or, Iosif din Arimateea este omul acela înstărit și bun la suflet care a oferit cu dragă inimă un mormânt care-i aparținea pentru ca în el să se așeze corpul principal, dar generozitatea nu-i va fi de mare folos în ceasul sanctificărilor, nici barem în acela al beatificărilor, căci nu are, împrejurul capului, decât turbanul cu care iese pe stradă în fiecare zi, spre deosebire de femeia pe care o vedem aici, în plan apropiat, cu părul despletit peste spinarea curbată și îndoită, dar încununată de gloria supremă a unei aureole, în cazul ei migălită precum o broderie lucrată în casă. Fără îndoială, femeia se numește Maria, căci dinainte știam că toate femeile ce se vor aduna aici poartă acest nume, numai una dintre ele, numindu-se în plus Magdalena, se distinge onomastic de celelalte, or, orice observator, dacă are cât de cât cunoștință de datele elementare ale vieții, va jura, de la prima privire, că numita Magdalena este aceasta, pentru că numai o persoană ca ea, cu un trecut destrăbălat, ar fi îndrăznit să se înfățișeze, în ceasul tragic, cu un decolteu atât de răscroit, și cu un corsaj atât de strâns, încât îi ridică și îi reliefează rotunjimea sânilor, motiv pentru care, inevitabil, atrage și captează privirea avidă a bărbaților în trecere, cu mare prejudiciu pentru sufletele lor, atrase astfel spre pierzanie de trupul infam. Este, totuși, plină de o îndurerată tristețe expresia chipului ei, iar abandonul trupului nu exprimă decât suferința unui suflet, desigur ascuns de carnea ispititoare, dar căreia se cuvine să-i dăm atenție, vorbim de suflet, bineînțeles, femeia ar putea fi complet dezbrăcată, dacă astfel ar fi vrut să fie înfățișată, însă noi tot trebuie să-i arătăm respect și cinstire. Maria Magdalena, dacă într-adevăr de ea este vorba, ține, și parc-ar vrea să sărute, într-un gest de compasiune ce nu poate fi tradus în cuvinte, mâna altei femei, aceasta într-adevăr prăbușită la pământ, ca și cum forțele ar fi părăsit-o sau ar fi fost rănită de moarte. Numele ei este tot Maria, al doilea în ordinea prezentării, dar, fără îndoială, cea dintâi ca importanță, dacă înseamnă ceva locul central pe care-l ocupă în regiunea inferioară a compoziției. Cu excepția chipului înlăcrămat și a mâinilor fără vlagă, nimic nu se poate zări din restul trupului, acoperit de cutele multiple ale mantiei și tunicii, legată peste mijloc cu o cingătoare a cărei asprime e ușor de ghicit. Este mai vârstnică decât prima Mărie, iar aceasta e, probabil, o bună explicație, deși nu singura, pentru desenul mai complex al aureolei sale, cel puțin așa s-ar considera autorizat să gândească cel care, nedispunând de informații precise despre precedențele, nivelurile și ierarhiile în vigoare în această lume, ar fi obligat să formuleze o opinie.
