Satului i se spune Azinhaga, se află în locul acela, ca să spunem așa, din zorile națiunii (în secolul al treisprezecelea avea deja document de constituire), dar din acea extraordinară glorie de veteran n-a mai rămas nimic, cu excepția râului care trece chiar pe lângă el (îmi închipui că de la facerea lumii) și care, până unde ajunge lumina slabă a cunoștințelor mele, nu și-a schimbat niciodată direcția, deși și-a ieșit din matcă de un număr infinit de ori. La mai puțin de un kilometru de ultimele case, spre sud, Almonda, căci acesta este numele râului din satul meu, se întâlnește cu râul Tejo, pe care îl ajuta, în vremuri apuse, în măsura debitelor sale limitate, să inunde lunca, atunci când norii deșertau de sus ploile torențiale ale iernii, iar barajele ridicate în amonte, pletorice, congestionate, erau obligate să descarce excesul de apă acumulată. Ținutul e plan, neted ca-n palmă, fără accidente orografăce demne de asemenea nume, câte un dig care se înălța ici și colo servind mai mult pentru a ghida viitura spre locurile unde producea mai puține stricăciuni, decât pentru a opri avântul puternic al apelor. Din vremuri foarte îndepărtate, oamenii care s-au născut și au trăit în satul meu au învățat să se târguiască cu cele două râuri, care au sfârșit prin a le configura caracterul, Almonda, lunecând la picioarele sale, Tejo, ceva mai încolo, pe jumătate ascuns în spatele zidului de plopi, frasini și sălcii care-i însoteste cursul, și unul, și altul omniprezente, din motive plăcute sau neplăcute, în memoria și vorbele familiilor de săteni. În aceste locuri am venit eu pe lume, de aici, pe când nu aveam încă doi ani, părinții mei, migranți împinși de nevoi, m-au luat la Lisabona, spre alte moduri de a simți, de a gândi și de a trăi, ca și cum faptul de a mă fi născut unde m-am născut ar fi fost consecința unei erori a soartei, a unui moment în care, întâmplător, destinul era distrat și pe care încă îi stătea în putere să-l corecteze. N-a fost așa. Fără ca nimeni să-și dea seama de asta, copilul își întinsese cârcei și rădăcini, sămânța fragilă care eram pe atunci avusese timp să calce, cu picioarele ei minuscule și nesigure, lutul solului, ca să primească de la el, pentru totdeauna, marca originală a pământului, acest fund mișcător al imensului ocean al aerului, acest mii, când uscat, când umed, compus din resturi vegetale și animale, din rămășițe de tot și de toate, din roci măcinate, pulverizate, din multiple și caleidoscopice substanțe care au trecut prin viață și s-au întors la viață, așa cum se întorc mereu sorii și lunile, inundațiile și secetele, gerurile și căldurile, vânturile și acalmiile, durerile și bucuriile, ființele și neantul. Numai eu știam, fără să fiu conștient că știam, că în filele ilizibile ale destinului și în meandrele oarbe ale întâmplării îmi fusese scris să mă mai întorc o dată la Azinhaga ca să mă nasc definitiv. Pe toată durata primei copilării și, de asemenea, în primii ani ai adolescenței, satul acela sărac și rustic, cu hotarul lui șopotitor de apă și de tonuri de verde, cu casele lui scunde înconjurate de griul argintiu al livezilor de măslini, uneori pârjobt de arșița verii, alteori înghețat de bruma ucigașă a iernii sau înecat de revărsările care-i pătrundeau în interior, a fost leagănul unde s-a împlinit gestația mea, buzunarul unde micul marsupial s-a retras ca să facă din persoana sa, în bine și, poate, în rău, ceea ce numai ea însăși putea să facă, tăcută, tainică, solitară.
Spun cunoscătorii că satul s-a născut și a crescut de-a lungul unei cărări, al unei poteci, termen care vine dintr-un cuvânt arab, as-zinaik[1], „stradă strâmtă”, ceea ce, în sens literal, nu putea să fie în acele începuturi, căci o stradă, fie strâmtă, fie largă, e întotdeauna o stradă, în timp ce o cărare nu va fi niciodată altceva decât o scurtătură, o deviație care să te ducă mai repede unde vrei să ajungi și, în general, fără alt viitor și fără ambiții nemăsurate de distanță. Nu știu în ce perioadă s-a introdus în zonă cultura extensivă a măslinului, dar nu mă îndoiesc, pentru că așa afirmă tradiția prin gura bătrînilor, că peste cele mai vechi livezi de măslini au trecut cel puțin două sau trei secole. Nu vor mai trece altele. Hectare întregi de pământ plantate cu măslini au fost rase fără milă acum câțiva ani, s-au tăiat sute de mii de pomi, au fost extirpate din adâncul pământului sau au fost lăsate să putrezească acolo rădăcinile bătrâne care, timp de atâtea generații, au dat lumină candelelor și gust supei. Pentru fiecare măslin smuls, Comunitatea Europeană a plătit o primă proprietarilor terenurilor, în majoritatea lor mari latifundiari, iar astăzi, în locul misterioaselor și vag neliniștitoarelor livezi de măslini din vremea copilăriei și adolescenței mele, în locul trunchiurilor răsucite, acoperite de mușchi și licheni, găurite de borte, unde se adăposteau șopârlele, în locul baldachinelor de ramuri încărcate de măsline negre și de păsări, ceea ce ni se prezintă privirilor este un imens, un monoton, un interminabil câmp de porumb hibrid, tot de aceeași înălțime, poate cu același număr de frunze pe tulpină, iar mâine poate cu aceeași dispoziție și același număr de știuleți și fiecare știulete poate cu același număr de boabe. Nu mă plâng, nu deplâng pierderea a ceva ce nici măcar nu-mi aparținea, încerc doar să explic faptul că acest peisaj nu e al meu, că nu acesta este locul în care m-am născut, că n-am crescut aici. Știm că porumbul e o cereală de primă necesitate, pentru mulți oameni mai necesar decât uleiul de măsline și eu însumi, în vremea copilăriei mele, în anii fragezi ai primei adolescențe, umblam prin porumbiștile de atunci, după ce lucrătorii terminau culesul, cu o sacoșă de pânză agățată de gât, în căutarea știuleților rămași în urmă. Mărturisesc, totuși, că încerc acum, ca un fel de satisfacție malițioasă, sentimentul unei revanșe pe care n-am căutat-o și nici n-am vrut-o, dar care a venit în întâmpinarea mea, când aud spunându-li-se oamenilor din sat că smulgerea bătrânelor livezi de măslini a fost o greșeală, o prostie dintre cele mai mari. Și tot inutil ar fi și să plângem după uleiul de măsline vărsat. Mi se povestește acum că se plantează din nou măslini, dar din aceia care, oricâți ani ar trăi, vor rămâne întotdeauna pitici. Cresc mai repede, iar măslinele se culeg mai ușor. Ce nu știu e unde se vor băga șopârlele.
[1] Azinhaga în portugheză înseamnă „potecă".
