În 2009, pe la mijlocul lui august, la doar câteva luni după ce terminase Cain, Saramago a creat pe laptopul său un fișier cu notițe dedicat noului roman pe care dorea să îl înceapă. O idee mai veche încerca să-și găsească locul într-o narațiune, iar în perioada aceea descoperise mecanismul declanșator al unei anecdote care i-ar fi putut da formă. „E posibil, cine știe, să fiu în stare să mai scriu o carte”, reflecta în primul rând al notițelor sale.
De când, în 2006, în timp ce elabora Fărâme de memorii, boala se instalase în rutina vieții sale, nu mai era vreme de pierdut. Pulsul literaturii sale se accelera, împotrivindu-se morții, însuși scriitorul, conștient de asediul lent la care îl supuneau împrejurările ostile, a găsit o metaforă elocventă pentru a explica acest lucru: „Analogia perfectă ar putea fi cea a lumânării care arde cu flacăra cea mai mare cu o clipă înainte să se stingă”. Ca o mărturie a fecundității și vitalității sclipirilor sale de inspirație stau – pe lângă Călătoria elefantului (2008) – romanul Cain (2009), precum și văpăile Caietului (2009) și ale Ultimului caiet (2010). Patru titluri a căror gestație se suprapusese cu perioada instalării bolii.
Acum, în lipsa unei soluții care să-i asigure continuitatea, Saramago se refugia în creația literară. Închidea uși și totuși îi rămâneau lucruri de spus. Avea, oare, să-i ajungă timpul s-o facă? „E posibil”, „cine știe” – autorul dezvăluia precaut, dar plin de speranță, în primul rând al notițelor sale, cele dintâi cuvinte ale unei aventuri agonice întreprinse, iremediabil, în inima întunericului. Astfel încât neîncrederea justificată impusă de fragila realitate modera impulsul voinței sale de neclintit. Dar rămânea ceva de spus și, prin urmare, trebuia spus sau, cel puțin, trebuia încercat să fie spus.
Dacă în Fărâme de memorii plătea tribut amintirii intime și anonime a copilăriei, Călătoria elefantului, cartea sa cea mai cervantescă, i-a dat ocazia de a aduce un omagiu limbii portugheze și de a celebra esența fabulatorie a literaturii. În continuare, prin intermediul lui Cain, avea să critice cu înverșunare mitul religiei, printr-un gest de sorginte voltairiană. Cu ani înainte, în Eseu despre luciditate (2004), examinase în profunzime fragilitatea și devierile democrației, abordând problemele spațiului sociopolitic și ale eticii publice. Moartea o înfruntase deja, cu anticipație, condus de umor și de categorica sa logică argumentativă, în Intermitențele morții (2005). Cu Eseu despre orbire, zece ani mai devreme, deschisese ciclul alegoric al scrierilor sale, propunându-și să treacă de la statuie la piatră și să sondeze natura omului contemporan și condiția acestuia; în paginile sale, a pus temelia unei ample parabole despre dezumanizarea și iraționalitatea care, în viziunea sa, devastează lumea și ne umbresc destinul.
Ce-i mai rămânea, atunci, de încheiat în edificiul operei sale, în itinerariul său printre fațetele răului și ale rătăcirii omenești, la capătul vieții? Ce imbold simțea? Să îl urmeze ar fi fost, poate, rolul atribuit noii sale cărți, pe care, la început, a hotărât să o intituleze Belona S.A.; apoi, în decembrie 2009, Produqoes Belona S.A.; și, în sfârșit, Alabardas, alabardas, espingardas, espingardas (Halebarde, halebarde, archebuze, archebuze). Titlul definitiv avea să îl stabilească la începutul lui februarie 2010, împrumutându-l din mottoul pe care alesese să îl așeze la începutul narațiunii, extras din tragicomedia Exortaqăo da Guerra (îndemn la război), aparținând dramaturgului Gâl Vicente[1]. La 2 februarie 2010, la ceva mai mult de o lună după ce selectase citatul și se plânsese, nerăbdător, de întreruperea romanului – „Două luni nu am scris. În ritmul ăsta, cartea o să fie să fie gata în 2020…” (26 decembrie 2009), avea să noteze în caietul său digital, satisfăcut: „Altă schimbare, în sfârșit cea bună: Alabardas, alabardas, espingardas, espingardas. Asta va fi titlul”. Circumstanțele nu îi permiteau să se așeze în fața computerului și să lucreze în continuare la roman, dar refuza să își ia gândul de la poveste, continuând să o întoarcă pe toate fețele. Avea ceva de spus.
Ideea inițială este legată de o veche dilemă care îl neliniștea pe Saramago: motivul pentru care nu se cunosc greve în industria de armament. Acestei idei centrale i-a asociat mai târziu un eveniment despre care luase cunoștință și care îl impresionase puternic: în timpul Războiului Civil spaniol, o bombă lansată asupra trupelor Frontului Popular din Extremadura nu explodase, ca urmare a unui act de sabotaj. În interiorul ei a fost găsită o foaie de hârtie cu un scurt mesaj redactat în portugheză: „Bomba aceasta nu se va declanșa”.
La început, romancierul i-a atribuit informația lui Andre Malraux, crezând că provenea din L’Espoir (Speranța). În curând avea să înlăture confuzia, fără a putea identifica sursa concretă a evenimentului. În paginile lui Malraux a găsit, totuși, sprijinul de care avea nevoie pentru a-și duce mai departe proiectul. La 1 septembrie 2009, se referea la acest echivoc în fâșierul său de notițe: „Memoria m-a înșelat, episodul nu este inclus în LEspoir. Nici în Pentru cine bat clopotele al lui Hemingway. L-am citit undeva, dar nu-mi amintesc unde. Am noroc că Malraux face în cartea sa o referire (extrem de scurtă) la muncitorii din Milano împușcați pentru că sabotaseră obuzele. Pentru ceea ce caut eu, e de ajuns”.
Evenimentul de la Milano îi servea îndeajuns de bine ca „factor de atracție”, deschizându-i drumul către „tratarea romanescă a subiectului”. Restul avea să îl adauge imaginația. Trasa liniile directoare ale cărții și căuta elemente de sprijin cu ajutorul cărora să își susțină și să își materializeze ideea, fiindcă intenția sa părea clară încă de la început.
Episoadele sabotajelor de armament asociate unor mesaje de încurajare adresate trupelor republicane nu lipsesc din paginile literaturii spaniole și nici din publicațiile epocii, cum ar fi Milicia Popular. Mărturia literară cea mai des citată este cea oferită de Arturo Barea în La llama, ultimul volum al trilogiei La forja de un rebelde. Un proiectil lansat asupra orașului Madrid nu explodează; după ce amorsa este înlăturată de un artilerist, se găsește înăuntru o bucată de hârtie, pe care se putea citi, scris de mină, în germană: „Camarazi: Nu vă temeți. Obuzele pe care le încarc eu nu explodează. Un muncitor german”. Muncitori spanioli, germani, italieni și portughezi și-au pus viețile în pericol sabotând armele folosite în Războiul Civil, introducând în același timp mesaje de solidaritate, de îmbărbătare primite în cele mai diverse zone ale geografiei spaniole: Madrid, Jaen, Alicante, Sagunto, Câceres, Badajoz…
[1] Piesă de teatru alegorică a dramaturgului portughez Gil Vicente (c. 1465 - c. 1537), reprezentată pentru prima dată în 1514, în care diverse figuri ale mitologiei greco-romane și ale istoriei antice, readuse la viață de un necromant, elogiază curajul portughezilor și îi îndeamnă la cucerirea Africii (n. tr.).
