Istoria asediului Lisabonei – titlul romanului – va dobândi pe parcursul cărții o serie de referenți alternativi, ajungând să desemneze succesiv, și de multe ori fără delimitări explicite, o multiplicitate de texte, diferențiate tipologic: romanul propriu-zis, semnat de Jose Saramago, tratatul istoriografie fictiv care provoacă replica polemică a corectorului, pluralitatea de texte care se referă la asediul Lisabonei și care constituie tradiția cu care
- Cadernos… II, p. 62.
- Vertice, p. 86.
Corectorul va intra în dialog pentru scrierea propriei variante, textul care descrie construcția progresivă a ficțiunii create de Raimundo Silva și textul – menționat, dar niciodată citat – al noii sale istorii. De asemenea, „istoria asediului Lisabonei” va fi și metafora asediului amoros al celor doi protagoniști în care invitația la libertatea invenției lansată de Maria Sara și replica creatoare a lui Raimundo Silva vor însemna tot atâtea atuuri în complicatul joc al seducției și cuceririi erotice.
Problematica raporturilor dintre discursul istoric și cel ficțional va circumscrie spațiul de intervenție pe care îl va descrie textul romanesc. Intervenția, tematizată ca practică de corectare, este enunțată încă din epigraful care deschide romanul: „Câtă vreme nu vei găsi adevărul, nu-l vei putea corecta Dacă însă nu-l vei corecta, nu-l vei găsi. Dar până atunci nu te resemna”. Extras dintr-o fictivă, deci falsă, Carte a sfaturilor, paradoxalul, și falsul, citat reamintește modul în care Saramago își descrie demersul de căutare a adevărului ca pe o activitate necontenită de identificare și de eliminare a erorii din câmpul cunoașterii. Din această perspectivă, profesiunea de corector a personajului principal, în portugheză revisor (cel care revizuiește, vede încă o dată, stăruitor, beneficiază de un plus de vedere), nu este un simplu accident biografic, ci reprezintă în mod metaforic condiția specifică a omului care caută adevărul, dedicându-și viața corectării perpetue și minuțioase a greșelilor.
Indicații mai ample asupra erorii și a corectării ei se găsesc în primul capitol al romanului, un soi de introducere cu valoare programatică pentru producerea sau lectura diverselor texte purtând titlul Istoria asediului Lisabonei, inclusiv a romanului care le înglobează
Un corector anonim – abia în capitolul al III-lea acesta va dobândi o identitate – și un autor care, pe parcursul romanului, nu va fi niciodată numit și, de asemenea, nu va accede niciodată la statutul de personaj – poartă o discuție, evoluând progresiv de la o ironie politicoasă la o ostilitate abia stăpânită, despre deleatur. Asimilat sugestiv cu imaginea șarpelui care își mușcă propria coadă – simbol al vieții și al duratei – acest semn tipografic este reprezentantul prin excelență al capacității de intervenție asupra unui text Din punctul de vedere al autorului și al instituției literare pe care o reprezintă, corectorul este un cititor cu o poziție – inferioară – bine stabilită în ierarhia instituțională Operația de corectare este limitată de competențele atribuite corectorului în cadrul instituției literare. El nu-și poate permite să corecteze decât greșelile tipografice, fără a avea dreptul de a interveni asupra acelora care îi depășesc competența statuată, chiar dacă, în mod real, ar avea capacitatea să o facă Raportul dintre corector și autor este, din punctul de vedere al acestuia din urmă, zugrăvit de apologul lui Apelles: „când meșteșugarul a arătat greșeala de la sandala unei statui, iar apoi, băgând de seamă că artistul îndreptase meteahna, s-a aventurat să-și dea cu părerea și asupra anatomiei genunchiului, Iar atunci” – intervenția îi aparține corectorului – „Apelles, furios pe neobrăzat, i-a spus, Să nu se întindă cizmarul mai sus de papuci, frază istorică”. „Toți autorii sunt
Apelles" – calitatea de autor e dublată de o autoritate normativă și prohibitivă – iar corectorii sunt cizmarii care trebuie să se oprească la critica sandalei, fiind nevoiți, dacă își cunosc și vor să-și păstreze locul în „societatea literelor", să treacă cu vederea „defectul genunchiului".
În timp ce pentru autor contează numai rezultatul, forma finală a textului, corectorul prețuiește formele intermediare, fluide, modificările care revelă traseele de construcție a textului, „căile pe care le-au bătut și pe care au rătăcit” autorii „până să ajungă la forma definitivă, dacă așa ceva există”. Este de remarcat că, din acest punct de vedere, corectura înseamnă mult mai mult decât un simplu deleatur: ea este conținută potențial de orice lectură și desemnează orice operație de intervenție asupra unui text, fiind sinonimă în ultimă instanță cu actul de a scrie. Literatura este produsă de gestul de a corecta/a scrie, „un gest rafinat și transfigurator”, și anumiți autori, precum Balzac sau Eța de Queiros, ale căror manuscrise ne-au parvenit, pot fi considerați, pe bună dreptate, „corectori magnifici”, care au lăsat în urmă „o feerie pirotehnică de corecturi și de adăugiri”. Intervenția asupra textului, limitată în cazul corectorului de interdicția de a cădea în „ispita cizmarului”, reprezintă pentru autori modul specific de producție a operei. Departe deci de a avea un statut monumental și intangibil, textul este o invitație la intervenție.
În cursul discuției este introdusă tema raporturilor dintre literatură și istorie. Pentru istoric, este de la sine, înțeles clivajul epistemologic dintre cele două discursuri. Neasimilabilă literaturii, ca discurs divergent, istoria se află, în schimb, într-un raport nemijlocit cu realitatea, fiind o reflectare fidelă a trecutului; ea „a fost viață reală, pe vremea când încă nu putea fi numită istorie”. În definiția istoriei, autorul ignoră caracterul ei textual, luând în considerație numai contractul cu adevărul pe care în mod tradițional istoria pretinde că îl are cu realul. În același timp, el împărtășește iluzia realistă care afirmă că istoria are capacitatea de a scoate la iveală, de a identifica și de a revela un real care poate fi recuperat integral. Presupune de asemenea credința că trecutul poate fi descris ca și cum ar fi perceput și că prin urmare narațiunea istorică are o articulare naturală: cea a vieții omenești. Dacă ar fi să-l situăm pe istoric în cadrul paradigmelor epistemologice identificabile în interiorul discursului istoric, acesta ar putea fi clasificat ca reprezentant al istoriografiei narative empiriste, prizonier al iluziei realiste comune științei istorice a veacului pozitivist
Pentru corector, în schimb, diferențierile discursive dintre istorie și literatură sunt pur convenționale, ținând de „clasificarea tradițională a genurilor”. Amândurora le aplică, pe lângă o lectură tehnică dictată de specificul profesiunii sale, o alta, cea mai importantă, pe care o definește ca „voluptuoasă”. Prin lectura estetică, opozițiile discursive sunt neutralizate și istoria este citită ca operă literară. Linia de demarcație nu se situează între cele două tipuri de discurs, ci între acestea și viața reală Literatura are, în cazul corectorului, un sens plurisemiotic; ea înglobează toate tipurile de discurs – atât pe cele lingvistice, cât și pe cele aparținând altor sisteme simbolice: muzica sau pictura Din această perspectivă panliterară, în care „mai ales istoria” este literatură prin caracterul ei scriptural, supus jocurilor intertextuale, este legitimă îndoiala corectorului că „istoria a fost viață reală” și insinuarea finală a unei posibile „corectări” chiar a realității istorice.
