Cartea pierdută și regăsită în timp

Saramago se bărbierea când a sunat telefonul. A dus receptorul la ureche ocolind porțiunea cu spumă și a pronunțat câteva cuvinte: „Chiar așa? E surprinzător”, „Nu e nevoie, o să fiu acolo în cel mult jumătate de oră”. Și a închis. N-a făcut niciodată baie atât de rapid. După aceea mi-a zis că se duce să aducă un roman pe care îl scrisese prin anii ’40-’50 și despre care nu se mai știa nimic de atunci. Când s-a întors, avea Lucarna sub braț – de fapt un teanc de foi bătute la mașină, pe care timpul nu le îngălbenise și nici nu le învechise, poate fiindcă timpul fusese mai respectuos cu originalul decât aceia care îl primiseră în 1953. „Ar fi o onoare pentru editură să publicăm manuscrisul găsit în timpul mutării de sediu”, i-au spus ceremonios lui Jose Saramago, în 1989, atunci când se străduia să termine Evanghelia după Iisus Cristos. „Vă mulțumesc, acum nu”, a răspuns și a ieșit afară cu romanul recuperat și, în sfârșit, cu un răspuns care îi fusese refuzat cu patruzeci și șapte de ani în urmă, pe când avea treizeci și unu de ani și se pregătea să își împlinească visurile. Acea atitudine a editurii l-a adâncit într-o tăcere dureroasă, de neșters, care a durat timp de câteva decenii.

„Cartea pierdută și regăsită în timp”, așa se vorbea despre Lucarna în casă. Cei care au citit atunci romanul au încercat să îl convingă pe autor de necesitatea publicării lui, dar Jose Saramago refuza cu încăpățânare, spunea că nu o să fie publicat cât avea să trăiască. Nicio altă explicație în afara celei care era deviza vieții lui, de atâta ori scrisă și spusă: nimeni nu poate fi obligat să iubească pe cineva, dar toți avem obligația să ne respectăm unii pe alții. Conform acestei logici, Saramago considera că nicio editură nu este obligată să publice manuscrisele pe care le primește, dar că este de datoria lor să dea un răspuns celui care îl așteaptă zi de zi, lună de lună, cu nerăbdare și chiar cu neliniște, deoarece cartea predată, acel manuscris, înseamnă ceva mai mult decât o grămadă de litere, poartă înăuntrul ei o ființă umană, cu inteligența și cu sensibilitatea ei. Poate că umilința la care a fost supus tânărul Saramago când nu a primit nici măcar un rând în chip de răspuns, un scurt și oficial „programul nostru de publicații este închis”, și-ar fi făcut simțită prezența din nou, de fiecare dată când ar fi dat peste această carte, așa ne-am gândit noi cei apropiați, astfel încât nu am mai insistat să fie publicată. Am pus pe seama acelei dureri neglijența cu care a abandonat manuscrisul pe masa lui, printre mii de hârtii. Jose Saramago nu a citit Lucarna, nici nu a simțit lipsa originalului, când l-am dus să fie legat în piele, și mi-a spus că exagerez când i l-am oferit. Cu toate astea, el știa, fiind autorul, că nu era o carte proastă, că unele descoperiri făcute atunci s-au regăsit de-a lungul operei sale literare și că deja se putea vedea ceea ce mai târziu avea să se dezvolte pe deplin: vocea lui narativă.

„Totul poate fi povestit și altfel”, a spus Saramago după ce a traversat deserturi și a navigat pe ape tenebroase. Pornind de la această afirmație, acum, după ce am povestit faptele și supozițiile, trebuie să interpretăm semnele și să înțelegem încăpățânarea lui în lumina unei vieți împlinite, angajate și cu o nevoie de comunicare imperioasă. „A muri înseamnă să fi existat și să nu mai exiști”, a spus Jose Saramago. Și e adevărat că a murit și nu mai este, dar în mod neașteptat, în cele două patrii ale limbii sale unde a fost publicată Lucarna, în Portugalia și Brazilia, oamenii își trec din mână în mână o carte nouă și vorbesc cu o emoție renăscută despre lectura și surpriza pe care le oferă. Și în acel moment îți dai seama că Saramago a publicat încă o carte, un roman care aduce o prospețime revelatoare, care pătrunde în sensibilitatea noastră și ne smulge exclamații de satisfacție și de uimire și înțelegem, în sfârșit înțelegem, că este darul pe care autorul a vrut să-l lase, ca să aibă ce ne împărtăși în continuare, dat fiind că el nu mai există. S-a spus de nenumărate ori: cartea asta e o bijuterie, cum e posibil ca tânărul de douăzeci și ceva de ani să fi scris cu atâta maturitate, atât de sigur pe el, să fi formulat obsesii literare și să fi lăsat să se vadă esența lui, ca scriitor și ca om, atât de explicit? Da, aceasta este întrebarea pe care și-o pun cititorii. De unde a avut Saramago înțelepciunea, capacitatea de a descrie atât de subtil personajele și economia narativă, ca să prezinte situații anodine și cu toate acestea atât de profunde și universale, să încalce regulile cu o violență atât de senină? Un tânăr, să ne amintim, care nu avea nici treizeci de ani, care nu fusese la universitate, fiu și nepot de analfabeți, de profesie lăcătuș mecanic, iar la vremea aceea funcționar într-un birou, care îndrăznea să interpreteze cosmosul pe care îl reprezintă o casă, cu o busolă proprie și cu Pessoa, Shakespeare, Eța de Queiroz, Diderot și Beethoven drept companie. Aceasta este poarta de intrare în universul lui Saramago, așa s-a definit de pe atunci.

În Lucarna întâlnim personajele masculine ale lui Saramago, pe cel numit pur și simplu H, din Manualul de pictură și caligrafie, pe Ricardo Reis, din Anul morții lui Ricardo Reis, pe Raimundo Silva, din Istoria asediului Lisabonei, pe dom Jose, din Toate numele, pe muzicianul din Intermitențele morții, pe Cain, Iisus Hristos, Cipriano Algor, toată acea colecție de bărbați tăcuți, solitari, liberi, care au nevoie de o întâlnire amoroasă ca să întrerupă, de fiecare dată doar temporar, felul lor concentrat și introvertit de a fi.

Tot în Lucarna se află și femeile puternice ale lui Saramago. Atunci când autorul se reinventează în personajele feminine, capacitatea transgresoare devine mai evidentă și mai crudă: Lidia, o femeie întreținută de un afacerist căruia îi dă lecții de demnitate, dragostea safică, supunerea moștenită, văzută ca un fapt patetic în sânul familiei, insuportabila condamnare socială, violul, instinctele, forța de a rămâne pe poziții, micimea vieților și onestitatea care se află în unele suflete, în ciuda oboselii provocate de nenumărate lipsuri și adversități.

Lucarna este un roman al personajelor. Se petrece în Lisabona, în anii ’40, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, dar nu și a dictaturii salazariste, care apare ca o umbră sau o tăcere ce învăluie totul. Nu este un roman politic, de aceea nu era de așteptat să fi suferit rigorile cenzurii și din acest motiv să nu fi fost publicat atunci.